Poezie inspirată din Psalmul 60.

Doamne, Ţi-ai aprins mânia
Şi ne-ai împrãştiat
Printre felurite Neamuri
Cãci Te-am supãrat.

Cu un vin de amorţire
Greu de înghiţit,
Poporaşul Tãu fusese
Aspru pedepsit.

Ca şi neam din neam cu Tine
Nu ne recunoşti
Nici nu vrei sã mai ieşi, Doamne,
Cu-ale noastre oşti.

Nu vedem nici o ieşire
Din acest impas
Numai sfânta pocãinţã:
Asta ne-a rãmas.

Ca apostolul cu ochii
Precum un albuş
Insista: "Scapã-mã, Doamne,
De acest ţepuş!"

Te rugase şi plânsese
Dar Tu i-ai rãspuns:
"Harul Meu în slãbiciune
Este îndeajuns.

Te-am lãsat sã porţi o ranã
Şi s-o simţi mereu;
Nu-ţi va fi uşor, dar iatã
Cã te-ajut şi Eu!

Ca sã nu uiţi niciodatã
Ce-ai fost, cine eşti,
Nici sã fii-ncolţit în tainã
De-ai mândriei cleşti."

Nu-aduna amãrãciune,
Nu cârti deloc.
Tot ce-i aur şi valoare
Se încearcã-n foc!

Pentru Ziditorul nostru
Sfânt şi Credincios,
Vrem sã adunãm de-acuma
Doar ce-i de folos.

Semeni binecuvântarea
Prin lanuri cu maci,
Laşi cãldura, aduci ploaia,
Cã Tu ştii ce faci...

Dupã ani se-aude zvonul
Nemaipomenit:
Crinul mãrturiei noastre
Iatã c-a 'nflorit!