Nu mă mai tem

Mă tem de viaţa mea pe care,
Mult prea uşor am oferit-o
spre lume şi-a ei desfătare,
Mult prea în voie-am risipit-o.

Mă-nfricoşează Doamne anii,
Cât nu am stat lângă izvor,
Cât nu am adăpat sărmanii
setoşi, pe-al arşiţei cuptor.

Mă înspăimântă luni pierdute,
Fără de ţintă, în păcat,
Prin bălării, printre cucute,
Mă tem, mă tem, sunt ruşinat,

Mă-nfrică săptămâni uitate,
Prin al trăirilor ungher,
Fără de prieten, fără frate,
Sau dor însufleţit de cer.

Mă tem de zile risipite,
Prea mult lăsate-n voia lor,
În ocupaţii despărţite
de veşnicii, de Creator.

Mă tem de orele fugare,
De pe cadranul unui ceas,
Că n-am iuţit paşi spre salvare
Şi prea în urmă am rămas.

Mă înspăimânt printre minute,
Prea le-am lăsat pe-alăturea,
Prea se-ntreceau cu alăute,
Ce nu slăveau iubirea Ta.

Mi-e teamă Doamne de secunde
ce cad în stropi şi nu băltesc,
Prea se împrăştie pe-oriunde,
Trec doar şi nu se socotesc.

Dar...nu mă tem de veşnicie,
Cu toată viaţa ce-am trăit-o,
Primisem clipa ce învie,
Domnul Isus mi-a oferit-o.

În ea destăinuisem harul,
La care eu vin şi te chem,
Hai astăzi şi fii doctrinarul
cuvintelor :" Nu mă mai tem !"

" Nu mă mai tem de tine lume ! "
De moarte şi de-al ei blestem.
Eu am primit sfântul renume
de mântuit. " Nu mă mai tem !"

Nu mă mai tem ! De ce m-aş teme
de lucruri însemnând puţin ?
Vrea veşnicia să mă cheme.
" Nu mă mai tem !" Nu, nu. Amin