(Poezie inspiratã din Cântarea Cântãrilor cap. 2)
Din orizont de foc se dã de ştire
C-a Neamurilor vreme-i pe sfârşit;
Şi-a ornicului scurtã tresãrire
E, poate, cel din urmã ticãit.
Aud un glas... şi-mi pare-aşa de bine...
Când îl aud, fiorii mã cuprind;
E glasul Preaiubitului ce vine
Sãltând pe dealuri, peste munţi sãrind:
„Preascumpã şi aleasã porumbiţã
Vreau sã te-aduc în casa de ospãţ;
Dar cheamã-Mã în tainã-n odãiţã
Rãbdarea aşteptãrii sã te-nvãţ.
Cãci iatã cã şi iarna e trecutã,
A încetat şi ploaia şi s-a dus...
E vremea bucuriei şi-a cântãrii,
E vremea sã-ţi ridici privirea-n sus!
Aratã-Mi faţa ta, cãci e plãcutã
Şi fã-Mã... glasu-ţi dulce sã-l aud
În cânt melodios de alãutã
Cum se înalţã peste crengi de dud.
Frumoasã eşti, sã ştii, de tot frumoasã
Şi n-ai, într-adevãr nici un cusur;
Curând de tot te voi aduce-acasã
Cãci vreau de-a Mea aleasã sã Mã-ndur!
Dar... pânã la a umbrelor lungire
Şi pânã între crini ne-om întâlni,
Pãstreazã-ţi haina ta de in subţire
Şi drumul drept, fãr-a te poticni!”
☆ ☆ ☆
„Vorbeşte-ne, precum întâia oarã,
Cãci glasul Tãu e-atâta de plãcut!
Rãmâi cu noi... rãmâi, cãci e spre searã
Şi-a zilei strãlucire a trecut!
Ne înconjori cu-a Ta bunãvoinţã
Pe dinainte şi pe dinapoi;
Te-apropii de a noastrã locuinţã
Şi pe fereastrã Tu priveşti la noi.
Ţi-ai dat viaţa sã ne scapi de moarte,
Ne ceri sã fim de lume diferiţi;
Tu ne vorbeşti, dând vãlul la o parte
Când ochii noştri sunt acoperiţi.
Ne recunoaştem nestatornicia
Şi Te rugãm, Pãrinte, sã ne ierţi;
Fapta s-o dovedim, nu teoria
La care zicem cã suntem experţi...
C-atunci când drumul nostru se sfârşeşte
Cu Tine vrem sã fim... şi Tu cu noi,
Ca şi fecioara ce se pregãteşte
De nunta Ta, în Ziua de Apoi!”
☆ ☆ ☆
Aud un glas... tu nu-l auzi creştine
Când stelele pe boltã se aprind?
E glasul Preaiubitului ce vine
Sãltând pe dealuri, peste munţi sãrind...
Tu, omule ce mã asculţi, ia spune
Ce-ai vrea mai mult de-atât sã-ţi dovedesc?
Grãbeşte-te... cãci soarele apune
Şi umbrele de searã se lungesc! ...