(Poezie inspiratã din Psalmul 42)

Cum cerbul însetat şi ostenit
Aleargã spre izvoarele de apã,
În faţa Ta, Pãrinte, am venit
Cãci Tu eşti Dumnezeu care mã scapã.

Cu lacrimi zi şi noapte mã hrãnesc
Când mi se zice fãrã încetare:
„Pe Dumnezeul tãu unde-L gãsesc?
Cãci nu existã. Numai ţi se pare!"

De ce eşti trist şi gemi, suflete-al meu,
Pierzând orice fãrâmã de credinţã?
Nãdãjduieşte iar în Dumnezeu
Şi-adu-i pe-altar a ta recunoştinţã!

Cãci vremea-aceea nu o pot uita,
Vreme de har şi de înviorare,
Când eu înaintam spre casa Ta
În mijlocul mulţimii-n sãrbãtoare.

Dar astãzi... sunt departe... la Iordan,
Din Muntele Hermon privesc la Tine,
Rugându-Te sã-mi dai un nou elan
Sã Te slujesc aşa cum se cuvine!

Tu, Doamne, ziua-mi dai a Ta-ndurare
Iar noaptea eu Te laud prin cântãri,
Cãci mâna Ta a fost şi este tare
Aşa cã nu mã tem deloc de-ocãri.
     
         ☆               ☆                ☆

De ce eşti trist şi gemi, suflete-al meu,
Pierzând orice fãrâmã de credinţã?
Nãdãjduieşte iar în Dumnezeu
Şi-adu-i pe-altar a ta recunoştinţã!