Ne spune Domnul într-o consemnare
De unii ce-i dispreţuiau pe fraţi
Ei se credeau mai sfinţi, mai luminaţi
Decât ceilalţi prezenţi în adunare.

La Templu doi urcau la rugăciune,
Un fariseu şi-un vameş, împreună,
Veniseră cu o dorință bună
Lui Yahweh să-i aducă-nchinăciune.

Începe fariseul cel cu vază:
“Oh, Doamne, ce prielnic e popasul!
Să-Ţi mulţumesc acum sosit-a ceasul”
Ochii şi-a ridicat... şi cu emfază...

I-a aţintit asupra-acelui vameş.
“Îţi mulţumesc că sunt curat în cuget,
Noian de bine fac fără să preget”
Şi a continuat semețul sameş:

”Sunt nelipsit la slujba casei Tale,
Mi-aduc aportu-aşa cum se cuvine,
Cuvântul Torei îl cunosc prea bine,
De-o viaţă mă silesc pe dreapta cale.

Nu-s întinat ca vameşul acesta,
Vândut, mişel, de ţară trădător,
Eu fraţii nu mi-i fur, nici nu-s dator!
Întreaga mea ființă îl detestă….

Corupt nu sunt şi nu-s nici hrăpăreţ,
Onoarea altuia n-am terfelit,
Mă socotesc un om neprihănit
Şi cred că ai cu mine-un plan măreț!”

Şi şi-a adus şi vameşul ‘prinosul’,
Dar nu-ndrăznea nici ochii să-şi ridice
Bătându-se în piept, în urmă, zice:
“Fă-ti milă şi cu mine, păcătosul!”

Apoi, încheie Domnul spre-nvăţare:
Cel ce se-nalţă singur pierde harul,
Pierduţilor adusu-le-am Eu darul
Doar cel smerit avea-va înălţare!


Olivia Pocol (Bâlc) - 3 Iulie 2018