Doamne, nu-mi lăsa ruga jos!


Nu-mi lăsa ruga jos,
Nici gândul ce-l trimit Sus;
Șterge-mi ochii când Te privesc,
Lacrimile sărate ce nu se opresc.
Deschid fereastra cuvintelor,
Șterge-mi urmele durerilor,
Vindecă rănile de pe aripe,
Mai lasă-mi soare, frumoase clipe.

Râul durerii încă curge...
Întinde-Ți mâna, îl oprește.
Pe ruvi, frunzele speranței sunt ofilite
De atâtea așteptări prelungite.
Caută-mi Doamne, mugurii verzi,
Pe ramurile lungi ale vieții,
Caută-mă în lunci, în flori de mac:
Acolo sunt dorințele ce zac.

Atâtea primăveri pierdute în zări...
În verdele-i crud, multe schimbări,
Puținul frumos s-a distrus,
Pentru că lutul a fost nesupus,
L-a purtat vântul în triste depărtări...
În ale lumii neascultări,
Prin faptă, gând, Te-am răstignit,
A Ta iubire, iertare mereu a dăruit.

Sub tălpi, pământul Ți-e voal de mătase,
Cândva, urme de răni sângeroase.
Azi, strâng la piept culmea durerii;
Lemnul crucii încă suspină:
Acolo e fântâna cu apa iubirii,
Dar, vai! ... Cad cercurile ciuturii,
Au ruginit... iar apa a secat,
Lemnul cumpenei-i mucegăit și rupt.

Răutatea pe pământ a tras cortina la cuvânt,
O luptă crâncenă pentru creștini a început.
În grădina sfântă mulți nu mai înmuguresc,
Multe flori nu mai înfloresc,
De la amvoane răsună trivial
Cuvinte fără sens, ce ne aruncă în val.
În umbră plânge Duhul rănit,
Scânteia Harului e pe sfârșit.


Pe drumul iubirii iarba e crescută,
Puțini mai urcă; poteca e abandonată.
Creștini puțini rămași în noapte-n rugă,
Se străduiesc din suflete să facă arcă...
Dorul în vele ridicat și funii de flori,
Duse de vânt în zbor prin pustiul pământului,
Cuvinte de trezire pentru cei în întuneric și dorm...
Vestea mântuirii: Domnul îl vrea cu El pe om.

Vremea e târzie, clipele sunt numărate,
Scriptura se împlinește, sfârșitul e aproape...
Să trâmbițăm prin cetăți trezirea,
Vestea bună, să vestim mântuirea!
Veșmântul credinței să-l îmbrăcăm,
Lumea să vadă cum ne pregătim!
Să vadă în noi dorul de a ajunge SUS,
Să aprindem în ei - Dor de Paradis!

TOMA COCA, PATTADA/27/06/2020