Dedic aceastã poezie tuturor copiilor orfani din România şi cãrora Dumnezeu le-a rãmas singura speranţã.

Doamne, Tatã-s necãjit
Cã pãrinţii mi-au murit!
Şi-am rãmas în drum, orfan,
Fãrã pâine, fãr-un ban...

N-am nici fraţi şi nici surori,
Nu ştiu sã trimit scrisori;
Chiar de-aş şti... cine-ar ţinea
Cont şi de scrisoarea mea?

Nu ştiu unde sã mã duc,
Sunt ca ramura de nuc:
Vântu-o bate-ncotro vrea
Sau o rupe. Vai de ea! ...

Nu am cui ca sã mã plâng,
Singur sunt, ca mierla-n crâng!
Sau de cine sã ascult?
Toţi ai mei sunt morţi de mult!

Mama mea, tãticul meu,
Este Bunul Dumnezeu!
Psalmii toţi, aşa îmi zic:
E şi mamã, şi tãtic.

Chiar de nu Te pot vedea,
Zi de zi mã rog aşa:
"Mulţumescu-Ţi pentru grai,
 Pentru pâinea ce mi-o dai!

Tu îmbraci câmpul cu maci,
Crinului, o hainã-i faci;
Deci şi mie grija-mi porţi
Şi Îţi pasã de-ai mei sorţi.

Ah... sã prind loc lâng-un horn...
Şi-o bucată dintr-un corn;
Doamne, Tatã-s mulţumit,
Chiar dacã-i mucegãit!"

                   ☆

"Ei sunt cei neînsemnaţi,
Dar, pe drept cu Mine fraţi.
Pe ei dacã-i chinuiţi,
Aspru veţi fi pedepsiţi!"

Ce în Psalmi şi Lege-i spus,
Nu e un cuvânt în plus:
Dând cu drag din ce-i al tãu,
Tu i-ai dat lui Dumnezeu!

Când îi dai celui orfan
Pâine, haine sau un ban,
Da, e chiar adevãrat:
Pe El L-ai împrumutat!

Frate! ... Sprijin, te-ai gândit
Sã fii celui necãjit?
Sau te chinui de ani buni,
Pentru tine sã aduni?

Pe sãrac, oricine-ar fi,
Nu îl mai dispreţui!
Lasã mila stãruind,
Judecata biruind!