Un trunchi de lemn

Un trunchi de lemn mi-e sprijinul pe ape!
Atât a mai rămas din 'cel Pământ!
Mă-agăţ cumva de el, ca să mă scape
De-a undelor iscare de mormânt!

În jurul meu, potopu-i pretutindeni!
Nu vezi ca în trecut salvări de-uscat!
Nu mai găseşti să pui în geam de-Armindeni
Vreo floare-n primăveri de altădat',

Iar apa mă îndeamnă cu tărie
Să mai cobor odată-n adâncimi,
Spre-a-i vizita, uitat în veşnicie,
Pământul înghiţit de-ntunecimi!

Mă-afund din nou în marea zbuciumată
Ştiind că pot în pace să respir
Făr-de-a avea butelii de-altădată
Şi nici furtun, vreun aer să-l inspir,

Văzând de-acum o altfel de minune
Deschisă azi cu greu în calea mea:
Zăresc printre corali, ca prin genune,
Epave mari, cu-ncărcătură grea,

Cu aur strălucind a ispitire,
Cu bogăţii şi bani seducători,
Dar fără niciun soi de omenire
Spre-a stăpâni aceste mari comori!

Nu-mi place să adun ce nu-i de mine!
Ce pot să fac cu-un diamant nebun
Atâta timp cât lumea de ruşine
E azi epavă prefăcută-n scrum?

Văd un chepeng cu ivăre mortale!
Mi-e teamă să-l pătrund în mod prostesc!
Şi mă gândesc: "-Să-mi fie pus în cale"
"Spre-a ispiti pe Domnul cel Ceresc?"

Renunţ la tot, şi dau să plec de-ndată,
Dar văd pe coca navei, scrijelit,
Cu smoală grea, zicala-nfiorată:
"Slujeşte-mi mie, om nimicnicit!"

Mă-ndepărtez cu groază şi uimire
De locu-acela rău şi plin de-amar!
Aş vrea să mi-l retrag din amintire
Ca pe un vis cu nuanţe de coşmar,

Urcând încet, la locul meu de-afară,
La trunchiul bun, salvând un suflet trist!
Zăresc pe el, pentru întâia oară,
Săgeata-n jos ce-arată empirist

O cale nebătută şi infamă
Spre un adânc al morţii nefireşti,
Ce duce-un suflet viu, de bună seamă,
Spre-abisul Carantaniei lumeşti!

Nu vreau să mai ajung, trecând prin apă,
În locul mut, ascuns în cripte reci!
Mi-e trunchiul de copac un lemn ce-adapă
Un suflet ispitit cu vorbe seci,

Punându-mi iar, conştiinţa la-ncercare,
Aşa cum din vechimi, un Domn Iisus,
Respins-a de trei ori cu detaşare
Cuvântul celui rău, ce ne-a distrus!

M-am aşezat pe trunchi cu-ntreaga-mi fiinţă
Şi-am şters uşor săgeata dusă-n jos!
Iscat-am însă-o alta, cu credinţă,
În Sus, spre Cerul blând şi luminos,

Văzând în ea, cu dulce alinare,
O cale destinată tuturor,
Ce duce către-o Fiinţă Iubitoare
Şi-un Rai neprihănit şi primitor!