Biruință

E noapte peste vârfurile-stânci
Și întunericul vrea să le-ascundă,
În umbre dese-n nepătruns,
Ca mâine-n zori, lumina să nu le inunde.
E-o vijelie grea pornită,
Peste pietrele-nfrățite,
Ce stau în tihnă, nemișcare
De mânia ielelor pornite.
Se dă de ceasul morții umbra,
Să strice întărirea dăruită
Muntelui cu coama tare,
De mâna Celui ce cuvântă, dăltuită.
Izbește cu furie, nebunie
Să sfarme într-o clipă crede ea, lucrarea,
Dar creasta se-ndârjește împotivitoare
în mâna Celui veșnic TARE! !
Așa o ține până-n zori în lupte grele,
să rupă stâncile de nori;
Da-n biruință, stânca râde în puteri de ele,
în nepăsări.
E miez de noapte... iar a început,
turbarea vântului să bată...
Dar stânca, e de neclintiti:
întreagă, tare, albă, cum a fost creată.
În zori se-arată raze vii
ce-și satură-n lumini privirea.
Se odihnesc pe stânca tare,
atât cât soarele le dă-odihnirea.

16 iulie 2020, Delafield