Născuți în vâltoarea vieții dintr-o promisiune
cu toții pășim confuzi prin labirintul lumii.
Nici mai târziu nu reușim să strângem stropii de speranță
chiar dacă strigă după noi cu-amărăciune
căci…poate poate i-om găsi într-un final la răsărit
rătăcitori prin vuietul de mii de ani.
Ne temem de slăbiciunea noastră-n fața greutăților
și totuși a schimba ceva nu încercăm deloc;
măcar de am privii puțin către natură
și tot am fi avut înțelepciune.
Ați văzut marea ce mult privește cerul?
Ea nu se mulțumește doar ca să privească infinitul…
îl și atinge făcându-mă să vreau să zbor.
Ați văzut vântul cum dirijează valul mării?
Atâta statornicie în a sa datorie nu veți vedea la noi
pentru că suntem doar superficiali.
De am privii mai mult către natură
n-am fi doar o promisiune de-a lungul miilor de ani.
Ați văzut nisipul mării?
Suntem departe de a fi ca el
Deși am înțesat Pământul de la colț la colț.
Ca nisipul mării este juruința
doar la număr semănăm…
în rest? Doar neputința.
Ați văzut nisipul mării cum stă în fața valurilor?
în fața vântului și la orice ar urma să vină?
El e unit ca într-un tot ce nu poate fi biruit,
noi…doar fire de nisip împrăștiate peste temelii de lut.
De-am fi precum nisipul mării, am striga de bucurie
și am vedea că totul este cu putință celui care crede.
De-am fi ca nisipul mării…
suntem departe, departe de nisipul mării.