Poezie inspiratã din Psalmul 139.
Unde-aş putea fugi, Doamne, de Tine?
Cãci Tu ştii când stau jos şi când mã scol.
Cunoşti cuvântul ce pe buze-mi vine
Şi când mi-e gol al inimii pristol...
Doar Tu mã cercetezi îndeaproape
Şi de departe gândul mi-l pãtrunzi.
- "Când nici o îndoialã nu încape
De ce încerci de Mine sã te-ascunzi?"
În întuneric nu mã pot ascunde
Cã Tu îl risipeşti cu glasul Tãu;
Sã fug departe? Dar departe... unde?
Cãci aş ajunge propriul meu cãlãu...
Tu, chipul Tãu ceresc ai pus în mine
Şi, când nu existam, mã cunoşteai;
Faptele mele nu îţi sunt strãine.
Mi-ai spus cã mã iubeşti şi ştiu: aşa-i!
Cãci Tu le-ndrepţi, precum un râu de apã
Ce-şi poartã-n tainã şopotul prin lunci.
Când mâna Ta de cel viclean mã scapã
De ce-aş putea sã mã mai tem atunci?
O preştiinţã-atât de minunatã
Cu mult deasupra de puterea mea,
Cã n-o voi înţelege niciodatã;
Dar fãrã s-o-nţeleg, Te voi lãuda!
Ne-ai dat şi minte, cât şi libertate,
Nu ne-ai forţat nicicând sã Te iubim.
Dar pentru noi, Tu eşti Stãpân şi Frate,
Cel binecuvântat pe Garizim!
Vezi dacã sunt pe Calea Veşniciei
Sau dac-am apucat vreo cale rea;
Lumina-Ţi... strajã minţii mele fie-i
Şi-aratã-mi drumul înapoi la ea!