Ne cerne roua în priviri și se strecoară printre gene,
Iar sufletul ne e pustiu, un gol haotic se așterne.
Sunt mii de gânduri ce izbesc și sunt aproape să se rupă,
Puterile ne părăsesc, iar grijurile bat în pupă.

Și ne vedem atât de slabi în mintea noastră omenească,
Iar drumul pare-atât de greu, atât de-abrupt și se tot cască,
Și prinși de-a vieții ei vâltoare, uităm că Cel ce e Divin,
Ne cere sa ne-abandonăm în Mâna Lui, dar pe deplin.

Și-aici cumva se iască frica și nici curaj nu prea avem,
Ca să ne lepădăm de sine și zi de zi noi să-L urmăm.
Să fim mireasma Lui plăcută și voia Lui s-o împlinim,
Căci asta este abandonare, doar că cumva noi șovăim.

Oare credința ne e mica, sau nu știm ce-o sa fie, dacă?
Ne este frica de urmari și gândurile ne atacă.
Și-n loc s-alegem drumul scurt, ce e mai greu dar cu cântări,
Alegem calea cea ușoară și pierdem binecuvântări.

Deci cand e greu și n-ai putere și crezi că cel rău te-a învins,
Tu nu uita că biruința ne-o dă Isus, căci ne-a promis,
Că nu ne lasă nici o clipă și chiar de trecem prin dureri,
Acesta-i drumul cel mai sigur, spre dulce-binecuvântări!








07/08/2020