Pe drumul care duce de la Eretsan la Etraom trecea mulţimea gloată
În zile însorite, prin vânt, sau ploi, sau sloată,
Mergeau cu grabă mare, chiar dacă osteneau
Și nu se-opreau din mersu’l, în lături nu priveau,
Să vadă cum pe dealul ce-i zice-al Căpăţânii
Se înălţau spre zare trei cruci trase cu funii
Și fiecare cruce ţintea pe al său lemn
Trei suflete ce stat-au sub semnul aceluiaşi blestem.
Trei suflete de-ocară, gândea mulţimea toată,
Trei ordinari tâlhari, având conştiinţa moartă,
Nenorocite fiinţe, cu sufletu-ntinat
De lăcomia firii, înrobitor păcat
Un şarpe care muşcă de-ţi află slăbiciunea
Și minte că-ţi aşterne chiar la picioare lumea
Dar muşcătura-i moarte şi visul i-e venin
Dacă-l asculţi te strânge şi-ţi face viaţa-un chin.

Și totusi era ceva-n acel păgân spectacol,
Ce îţi izbea privirea, era ca un miracol,
Parcă natura-ntreagă plângea cu zbucium mare,
Se clătinau copacii, trosnind cu disperare,
Se-ntuneca văzduhul, chiar Soarele-şi trăgea
Peste a sa lumină a doliului perdea,
Se agita în zboruri mulţimea cântătoare
Iar viersurile miere erau acum de-a dreptul suspine sfâşietoare.
Se zguduia pământul fierbând în măruntaie,
Işi clătinau şi munţii spinările greoaie
Vuia întreaga fire, plângea, se jeluia,
Și chiar fără de voie privirea-ţi se-ndrepta
Către-acel loc din care parcă durerea se trăgea.

Din nou vedeai tâlharii de lemne pironiţi
Trei condamnaţi la moarte pe cruce ţintuiţi
Cu funiile groase de stâlpii muţi legaţi,
Străpunşi de cuie grele, sfârşeau cei condamnaţi.
Dar pentru ce păcate să meriţi aşa moarte?
C-ar fi niste tâlhari, se şoşotea în gloate,
Doi dintre ei, se pare, căci pentru celălalt
Mai tânăr şi la vârstă, la a sa judecată,
Nu s-a găsit nimic vrednic de condamnat
Nici furturi, nici minciună, nici crimă sau dezmăţ,
Nimic din tot ce face un om să fie hoţ.
Și chiar a sa privire spre ceruri ridicată
Păstra seninul dulce al vieţii fără pată.
De soarta celorlalţi părea îndurerat,
Nu de a sa durere în ochi îi sclipeau lacrimi
Ci de a lumii soartă toată-nrobită-n patimi.

Dar cine era acela, de unde se trăgea?
De ce c-ar fi un rege alăturea-i scria?
Un rege fără tară și fără de oștire?
Un print fără putere, lăsat în părăsire,
Unde-i erau supușii, să nu-l fi apărat?
Să-l fi lăsat chiar singur, să nu le fi păsat?
Unii spuneau că-i straniu, minuni c-ar fi făcut
C-ar fi fost un proroc şi multe-ar fi ştiut,
C-ar fi redat vederea celor dintotdeauna orbi
Și-acelora bolnavi că le-ar fi luat durerea,
Și surzii c-un cuvânt auzul putea să li-l redea,
Și toate se făceau întocmai cum cerea.

Și-atunci ce căuta, el, oare, între cei necuraţi?
El, fără de vreo vină, să stea-ntre condamnaţi?

Nu pentru-al său păcat a trebuit să moară,
Ci pentru-a noastre multe greşeli şi vieţi de-ocară,
Pentru a noastră vină a fost învinuit
Si pentru-a noastră viaţă el singur s-a jertfit.
Tot ce a fost în lume urât, păgân, murdar,
El le-a simţit în carnea-i şi-au fost al său calvar,
Toată nenorocirea de care lumea-i plină
A fost pretinsa vină a Celui Fără Vină.

Și luând de bunăvoie păcatu-ntregii lumi
Ne-a dat în schimb chiar slava măreței lui cununi.
Ca să ştim ce-i iubirea El ne-a iubit întâiul
Ca să găsim iertarea, El n-a mai fost doar Fiul,
S-a coborât pe Sine din Slave-mparăteşti
Și-a îmbrăcat smerit hainele lumeşti,
El, Fiu de Dumnezeu, El, Rege-al cerului
A devenit lumină a dragostei minuni.

Ce dragoste să aibă un rege ce viaţa işi jertfeşte
Pentru al său popor, oare El cât iubeşte?

Între mulţimea multă treceam şi eu grăbit
Dar o-ntrebare clară de-odată m-a oprit:
Un rob să râdă şi-un stăpân să plângă?
Un fiu să risipească şi-un tată bun să strângă?
Un muritor să-nvie şi-un Dumnezeu să moară