De ce urâm?

"-De ce ne mai urâm unul pe altul?"
L-am întrebat pe Domnul într-o zi!
"-Nu vă urâţi!" îmi spuse PreaÎnaltul!
"-Voi doar vă hârjoniţi ca-ntre copii!"

"Ia să vedeţi, când cel urât de moarte"
"E grav bolnav sau e-n nevoie-ades,"
"Că vă mobilizaţi în mod aparte"
"Ajutorându-l iar, bine-nţeles,"

"Lăsând în urma voastră doar căinţă"
"Că l-aţi făcut să sufere-n necaz"
"Şi promiţând că n-ar mai fi vreo fiinţă"
"Pe care s-o-nfieraţi cu foc şi gaz!"

"-Şi totuşi," insistat-am într-o doară,
Ne-nţelegându-I logica de tot,
"-De ce-l urâm apoi, a doua oară"
"Pe cel ce l-am iertat, precum socot?"

Zâmbit-a Domnul Sfânt cu alinare!
Mi-a spus pe-un ton hazliu, mângâietor:
"-Pentru că-n firea voastră, fiecare"
"Are dorinţa de-a se-ntrece-n zbor"

"Şi-a demonstra în faţa lumii mute"
"Că el e-n veci eroul nesupus"
"Ce-ar vrea să iasă-n public pe-ntrecute"
"Spre-a fi recunoscut şi luat pe sus!"

"-Suntem copii?" L-am întrebat cu-ardoare
Pe Dumnezeu, un pic înfiorat!
"-Bine-nţeles," mi-a spus cu-duioşare
Acel ce ne veghează ne-ncetat,

"-Şi vă iubesc pe toţi, deopotrivă"
"Atunci când nu lăsaţi în urmă-amar"
"Şi nu vă-aveţi duşmani, ci, dimpotrivă,"
"Vă ostoiţi pornirile, cu har!"