Poezie inspiratã din Cântarea Cântãrilor, cap. 2

E searã liniştitã. Peste dealuri
Se aşternuse o tãcere-adâncã
Iar luna plinã-şi revãrsa în valuri
Lumina, peste iaz şi peste stâncã.

În fiecare searã, în grãdinã
Cu gândul sãu cãlãtorind departe,
O fiinţã preaiubitã-ncet suspinã
Dar poţi pãtrunde tainicele-i şoapte:

   - "Eşti ca un mãr în mijlocul pãdurii
      Cu rod bogat, coroanã-atrãgãtoare,
      Eşti o plãcere pentru cerul gurii
      Dar inima mi-e tristã şi mã doare

      Cã între noi sunt munţi, sunt dealuri-nalte,
      Sunt fiare ce pândesc la orice pas;
      Ah, cât aş vrea sã trec de-acestea toate
      Sã pot sã îţi aud duiosul glas... "

Un vânt uşor bãtea dinspre câmpie
Şi legãna în treacãt trandafirii.
Ducea cu el şi doruri, şi suspine,
Treceau în grabã clipele-nfloririi.

Iar când trecu-napoi, înspre câmpie,
Pe-aripi uşoare, ca şi mai 'nainte
Ducând cu el miros de pãpãdie,
Am zis şi eu vreo câteva cuvinte:

      - "O porumbiţã, un mãnunchi de raze,
         O floare între spini, un trandafir,
         Aşa eşti tu, iubito, între fete,
         Tu rãspândeşti mirosul de zefir.

         O, vino, preaiubita mea, cãci iatã
         Cã iarna a trecut, s-a dus şi iar
         Mulţimi de pãsãri, flori pe câmp se-aratã,
         E cântec, e luminã şi e har!"

De la o vreme a tãcut şi vântul
Şi greierii-au tãcut şi-n noaptea rece
Lumina lunii inunda pãmântul,
Eu mã gândeam la timpul care trece...

Iubita mea suspinã în grãdinã
Şi vocea ei se-aude de departe:
   - "Iubitule, grãbeşte-te şi vino,
      Sari peste dealul care ne desparte!"