În crãpãtura stâncii, la Horeb,
În vremea când fugeam de Izabela
Şi de Ahab, potrivnicul acela,
Cãutam mai multe scuze sã înjgheb.

În crãpãtura stâncii-am cunoscut
Un Dumnezeu atât de bun şi mare
Pe Cel Preasfânt, Slãvit şi nevãzut
Vorbind în tainã unui chip de lut
Şi îndreptându-i calea, ca atare.

Din crãpãtura stâncii m-ai chemat
Şi, pregãtindu-mi locul lângã Tine,
M-ai luat deoparte şi mi-ai explicat
Sã înţeleg cã ce fac, nu e bine...

Din crãpãtura stâncii am vãzut
Realitatea, chiar aşa cum este.
Pe Dumnezeu, vorbindu-i unui om,
Mişcând într-însul orice cromozom,
Chiar dacã unii spun c-ar fi poveste...

În crãpãtura stâncii-am înţeles
Ce însemneazã "susurul subţire":
Spre Dumnezeu, neîngrãdit acces
Şi har pentru întreaga omenire!

În crãpãtura stâncii nu-s doar eu:
Mai sunt alţi fraţi şi-alte surori ca mine!
Şi toţi, la următorul jubileu
Am vrea sã fim, Preasfinte Dumnezeu,
Să nu rămână vreunul de ruşine!