Nu mã lãsa, o, Doamne, niciodatã
Grãind de-a valma toate câte cele
Sã fiu lipsit de rodul muncii mele,
Si-n plus... gãsind mlãdiţa mea uscatã!

Sã nu fiu poticnire pentru Lume,
Bisericã şi Neamuri totodatã.
Privind la Faţa Ta îndureratã,
Te-aş mai putea ruga ceva  anume?

Ştiu... nu gãseşti smochine-n mãrãcine...
Însã Te-ndurã de creştinul care
Se-mpiedicã şi cade din picioare,
Bãtând adesea pe la uşi strãine!

Priveste: avem mâinile zdrelite,
Picioarele sunt toate num-o ranã
Poporul s-a cam sãturat de manã...
Şi îl pândesc pãcate şi ispite.

Pune pe fugã, dar, cotropitorii,
Pe Goliaţii ameninţãtori,
Aşa cum ai fãcut de-atâtea ori,
Scriind finalu-n file de istorii.

Te-ndurã, Tatã... fi-ne cãlãuzã,
Sã nu trãim aşa precum ni-e felul
Ci mai trimite, Doamne, Porumbelul,
În tainã aducând mãcar o frunzã...

☆                    ☆                       ☆

Te-am ascultat, dar... am o întrebare:
- Fãrã sã cauţi cine e de vinã -
"Eşti mulţumit, te saturi tu la cinã
Mâncând ce-i fãrã gust şi fãrã sare?"

Aşa e, Doamne, ştiu cã ai dreptate.
De jale şi de plâns ne era starea
Şi ne privea cu silã adunarea
Cum aduceam noi jertfe nesãrate...

În faţa Ta stau, Doamne, lucrãtorii,
Cei puşi sã se-ngrijeascã de popor
În rugãciuni, cu lacrimile lor
Alungã noaptea... şi se-aratã zorii!