Ţeşi toamnă în urzeala tăcerilor din noi
Cuvintele de aur ale psalmului nescris,
Îmbălsămând o rană a bicelor de ploi
Cu voalul de arome furat din Paradis.

Cât mă încânţi toamnă, când îţi aprinzi candele
Într-un gutui bătrân, bătrân cu vremi în spate!
Până la Primăvară vei lumina prin ele,
Ai adunat ulei, rezerve-ndestulate.

Îmi fredonezi cântarea fără de cuvinte
În gemetele crengii sub poveri de roadă,
În părtăşii cereşti fără un rod de minte,
În pirueta frunzei care stă să cadă.

Cu lacrimile tale mai frămânţi ţărâna,
Ultima redută peste un prag de brumă,
Eşti biruitoare, te-a-ncununat lumina
Florilor fecioare, neprihăniri din urmă.

M-a binecuvântat Stăpânul meu cu tine,
M-ntorc în mulţumiri, din inimă-I închin
Tot rodul adunat în coşurile pline,
Iubirea biruindă prin trudă şi prin chin.