Nu suntem cine am fost
Pășit-am într-un nou hotar
Demult, când am găsit un rost
Și un ceresc mărgăritar.

Trăiam, atunci, ca pierduți
Rătăcind prin seci teorii
Cu vanitate eram umpluți
Speranțe nu puteau înflori.

Eram înclinați spre glie,
Credeam că-n ea vom sfârși,
Era o falsă veselie
Din care nu puteam ieși.

O zi trecea, alta venea
Noi? Tot în adormire...
Lăuntrul nu putea vedea
Un Cer, o moștenire.

Așa a fost până-ntr-o zi
Când a venit minunea
Și-am început a ne trezi
Să-nvingem slăbiciunea.

Mesajul care ne-a pătruns
Adus-a transformare,
N-a fost un pământesc răspuns
Ci-o tainică lucrare...

Și-am înțeles că mai presus
De tot ce e tăciune,
E lumea fără de apus
Și fără uscăciune.

Trecutu-acum e îngropat,
Ce-am fost, nu mai suntem;
E-n noi un dor înaripat
Spre Medicul Suprem.

Lumina vieții ne-a cuprins
Cărarea s-o distingem
Spre spațiul infinit, distins
În lupte să învingem.

Nu suntem cine am fost
Se vede-n orice stare,
Găsim în Fiul adăpost,
La El avem intrare.

Ce diferență! Ce schimbări
Trăim de-o vreme-ncoace;
Acum mai facem și plimbări
Pe unde-i veșnic pace.

George Cornici/ 10 Sept. 2020