Pocăința nu cunoaște nici concediu, nici vacanță
Dimpotrivă, ea produce necurmat, o rezonanță
E emblema ce o poartă orice credincios în lume
Chiar de n-are nici cravată, n-are nici de lux costume
De ar fi să-și ia concediu zece zile sau o lună
S-ar așterne nepăsarea peste zel, peste cunună
S-ar produce interes nu în mersul spre Cetate,
Nu cum să administrezi starea de divinitate
Ci accentu-atunci s-ar pune pe dorința ce e-n fire
Și iubirea ar fi slabă, ar fi chiar foarte subțire.
Haina pocăinței, albă, când e dată la o parte
Cu un strai e-nlocuită care de Isus desparte.
Când apare răzbunarea o stagnare se produce
Nu mai vrem o împăcare, nu putem purta o cruce.
De-i lăsată să se ducă în turneu o perioadă
Vor apare buruieni în a inimii ogradă.
“Și ea să se odihnească”-vor fi unii să declare
Dar acesta e un gând din incintele precare.
Numai câteva minute la plimbare de-i trimisă
Ușa către dezbinare, e imediat, deschisă.
Lenevia de-o cuprinde, compromisă e slujirea
Nu-i mai pasă dacă pierde drapelul și moștenirea.

*******
Pocăința-și are rostul când e trează-n orice clipă
Și-astfel poate birui chiar de-a contractat o gripă
De-o păstrăm activă-ntruna, fără timp de relaxare
Gânduri negre, frământări, toate... toate vor dispare
Iar viața de credință, necurmat, va fi lumină
Și va sta cu credincioșii și cu Mirele la Cină.

George Cornici/6 Octombrie. 2020