Peste dealuri ruginite se așterne-ncetișor,
Frunzele îngălbenite, ce își spun povestea lor.
O poveste de o viață, viața frunze-i de pe-un pom,
Chiar dacă ne pare scurtă, oare nu-i ca-unui om?

E întâi un mugurel, mic, plăpând și chiar fragil,
E cumva asemănată, cu viața de copil.
Și apoi începe-a crește, își desface muguri moi,
Făcând loc firavei frunze, înfruntând viața-n toi.

Când cu-o rază de căldură, ce înseamnă bucurie,
Când cu vântul ce lovește, cu puteri și vijelie,
Apoi ploaia ceea călduță, binecuvântări de sus,
Și așa viața frunzei ca și-a omului sa scurs.

Și-a ajuns la tinerețe, tare, mândră stă în soare,
Acum știe-aînfrunta vântul și rezistă și la ploaie.
Iar pe umeri poartă acuma, conștiința datoriei,
Că trăiește cu un scop, poate aduce marturie.

Că când soarele doboară și e arșiță pe drum,
De te-oprești la umbra frunzei, vei simnți răcoare acum.
Uite așa este și omul, se ajută la nevoi,
Și când greul ne doboară, nu sunt singur, suntem doi.

Și așa se scurge timpul, când cu rău, când cu splendoare,
Iată pe voinica frunză, iscă-o pată de culoare.
Are farmec, e frumoasă dar puterile slăbesc,
Însă nu se dă batută: ” Ei și ce de ruginesc?

Tot mai pot să țin o umbră, să foșnesc o melodie,
Ca atunci când ți-a fi trist, să simți oaza bucuriei.
Cât mă ține însă creanga, tot pe El am sa-L slavesc,
Iar când voi ajunge jos, eu pamântu-am sa-nvelesc.”

Da, asta-i povestea frunzei, ce ne-nvață cât trăim,
Să fim de folos în lume și pe El sa îl slujim,
Chiar de vin și timpuri rele, ploaie, vânt și vijelie,
Să ne-ncredem în Isus, cârma noastră El să fie!