~ Poezie inspiratã din cartea Daniel cap. 3 ~

Vestitul Nebucadneţar,
Umplând faimei mãsura
A înãlţat, în loc de-altar,
Un chip în Valea Dura.

Un chip de aur, strãlucit,
Ce ochiului nu-i scapã,
Cum nimeni nu s-ar fi gândit
Vreodatã sã conceapã.

Înalt de şasezeci de coţi
Şi lat tocmai de şase;
Şi-n faţa lui se-aşeazã toţi
Cum li se arãtase.

Ne-nduplecatul împãrat
Îşi trimesese solii
Cu bunã ştiinţã motivat
De straniile-i orgolii.

Dãduse o poruncã grea:
Ca multele popoare
Pe care el le stãpânea,
Sã vinã la-nchinare!

Sã se arunce la pãmânt
În chip de mulţumire,
Fãrã a scoate vreun cuvânt
Şi fãrã-mpotrivire.

Se scrise-n grabã, în izvod,
Porunca-mpãrãteascã
Sã se adune mult norod
Şi chipul sã-l sfinţeascã.

Veneau mulţimile puhoi
În sunet de chitarã,
De alãutã, de cimpoi,
Acorduri de fanfarã.

Slãvirã chipul urâcios
Mulţi, fãrã ca sã ştie.
Şi se-aplecau respectuos
Cu faţa cãtre glie.

Dar uite lucru necrezut
Şi prea cu neputinţã:
Nu vor sau nu au priceput
Cã gestul lor neprefãcut
Chiar viaţa le-ameninţã?

De ordinul împãrãtesc,
De mâinile-asasine,
Trei oameni nu se sinchisesc
Şi nu vor sã se-nchine.

Şadrac, Meşac, doi prieteni buni
Cu Abed-Nego, laur,
Fac doar lui Yahweh rugãciuni,
Preastrãlucitei Raţiuni
Nu chipului de aur!

Dar s-au gãsit nişte Haldei
Aleşi din tot regatul
Sã îi pârascã pe cei trei
Direct la împãratul.

Şi sare Nebucadneţar
Ca leul, de la masã:
"Iudeilor, vouã-aşadar
De mine nu vã pasã!

Oare-nadins nu vã-nchinaţi
Puterii absolute
Sau voi vã credeţi mai bãrbaţi
Decât cei de la Curte?

Repet porunca pentru voi
În sunet de chitarã
De alãutã şi cimpoi,
Dar e ultima oarã!

În mâna mea e, mãi bãieţi,
Puterea şi mânia!
Nu cãutaţi ca sã vedeţi
A cui e-mpãrãţia!

Nu faceţi asta înadins,
Aveţi minte-nţeleaptã!
De nu... cuptorul cel aprins
Pe toţi trei vã aşteaptã!"

Cei trei, rãspuns au dat atunci
O vorbã neaşteptatã:
"Noi nu ne socotim drept prunci
Fãrã de judecatã.

Dar noi avem un Dumnezeu
Care-o sã-ţi demonstreze
Cã pentru El nu este greu
Din foc sã ne salveze.

Preascumpul nostru Creator,
El Însuşi ne va scoate
Din flãcãrile din cuptor,
Din mâna ta-mpãrate!

Şi chiar de nu ne va scãpa,
- Sã ştie gloata, toatã! -
Noi tot nu ne vom închina
Chipului, niciodatã!"

- "Voi nu vã auziţi ce-aţi spus
Şi nu vã e ruşine?
Vã socotiţi voi mai presus?
Vã bateţi joc de mine?

Ia staţi niţel! Ia staţi aşa!
Veniţi voi mai aproape!
Ce dumnezeu ziceaţi cã vrea
De mine sã vã scape?

Voi nu vedeţi cuptoru-aprins
Şi cât e de fierbinte?
Dar mi-aţi fãcut-o înadins:
Vã-nvãţ eu pe voi minte!

Ei, însã, nici ameninţaţi,
Nici luaţi cu binişorul
În faţa celor adunaţi,
Nu s-au lãsat înduplecaţi.
Şi-acum striga poporul:
- "Sã fie-odatã condamnaţi!
   Destul i-ai tot rugat frumos!"
Iar împãratul, furios,
A poruncit a încãlzi
De şapte ori cuptorul.

Legaţi cu chiar hainele lor,
Cu propriile mantale,
Pãşesc senini cãtre cuptor,
Sub ochii celor din popor
Şi ai Mãriei-sale.

Oşteni voinici, de mâini i-au prins
În flãcãri sã-i arunce,
Supravegheaţi de eunuci.
Însã cuptorul cel încins
Pe toţi oştenii i-a ucis;
Cãci cel ce pregãteşte cruci
Va sta şi el pe cruce!

Iar cei trei tineri au cãzut
În lava de jãratic.
Îndatã, Nebucadneţar,
Privind actul dramatic,
C-un nefiresc surâs bizar,
Strigã cu glas sãlbatic:
- "Oştenii mei, pãrinţi şi fraţi!
N-am aruncat noi oare
Numai trei oameni strâns legaţi
În lava-ucigãtoare?
De unde este, aşadar,
Al patrulea ostatic?"

- "Ba da, stãpâne, negreşit
Şi fãrã îndoialã!"
- "Atunci pesemne m-am smintit!
Sau ochiul meu mã-nşealã? ...
Nu! Nu mã-nşealã ochiul meu,
Nici vorbã de-nşelare!
El e un Fiu de Dumnezeu
Şi toţi sunt în picioare!

Şi liberi ei pãşesc prin foc:
Ah, Doamne! E-o minune!
Cãldura nu i-a ars deloc,
Mantalele sunt bune!

Cãci Dumnezeu n-a-ngãduit
Ca robii Sãi sã moarã!"
Blând, împãratul i-a strigat:
- "Copii, ieşiţi afarã!

Cãci vãd c-al vostru Dumnezeu
El e, de bunã seamã
Mai tare ca idolul meu:
De El avea-voi teamã!"

I-au luat şi cercetat apoi
O vreme-ndelungatã
Sã vadã dac-aceasta chiar
Era adevãratã.

Dar nu s-a prins miros de fum
De haine, de mantale;
Şi-aceştia trei slujesc acum
De pildã vieţii tale!

Cãci şi-mpãratu-a poruncit
S-audã orişicine
Ca Dumnezeului slãvit
Regatul sã se-nchine!

Şi orişicine nu va vrea
Sã se supunã-ndatã,
În bucãţele, casa sa
Va fi fãcutã toatã.

La urmã, de Meşac citim,
Şadrac şi al lor frate,
Cã au primit un rang înalt
Şi cinste, peste toate.

Aşa s-a întâmplat atunci,
Cu-acel regat, adicã.
Dar Dumnezeu nu vrea defel
Ca sã-I slujeşti de fricã!

Ci din iubire. Fericit,
Cu inimã curatã;
Cã fiul Sãu El te-a numit
Iar El îţi este Tatã.

                ☆

Tu, ce trăieşti printre strãini,
Acum te socoteşte,
Ce faci: te-nchini sau nu te-nchini
Când ţi se porunceşte?