Umblare pe marea vieții

Când în clipa-nvolburată, înfricați și plini de spaimă
Te-au trezit din ațipire ai tăi ucenici aleși,
Când șuvoaiele de ape cuprindeau a bărcii cârmă
Tu erai acolo, Doamne, stăpânind, fără de griji.

Și-ndreptata-i atunci glasul către valurile mării
Și spre vântul cel năsprazinc care aspru se porni
La a Ta mustrare, Doamne, toate forțele naturii
Au tăcut îndată! Liniștea din noapte se-auzi.

Si-nțeles-au ucenicii, că Tu ești cârmuitorul
Că în mână Ta stau toate, ascultând al Tău sfânt glas
Că în noaptea cea mai neagră, Tu devii Luminătorul
Care strălucești deplin, până-n cel din urmă ceas.

O clipă, Doamne, iar, nu Ți-am văzut prezența
Și negura cea grea lovi din nou năpraznic
Dar nu în ucenici, ci-n barca vieții noastre
Suflă deodată vântul cu un vârtej puternic

Cuprinsu-ne-a și teama și-ngrijorarea vieții
Și valurile-uriașe ne-au devenit stăpân
Crezut-am că Tu, Doamne, ai ațipit la cârmă
Și că ne lași pe ape, în valuri să pierim.

Și-n tot tumultul vieții, și-n toată agonia
Uitat-am că-n furtună, ești lângă noi prezent
Până în clipa când umili, am ridicat privirea!
Atunci zărit-am chipu-Ți cel minunat și blând!

In el am tresărit iubirea făr' hotare
Ce ne-a redat puterea de a păși 'nainte
Cu vocea Ta cea blândă ne-ai refăcut chemare
Ca să umblăm pe ape, încrezători în Tine

Știm Doamne, căci și astăzi rămasa-I sus la cârmă
Și ne conduci prin toate fiindu-ne ajutor
Nu poate nici o forță străină a-Ți sta împotrivă
Căci toate-Ți sunt supuse, smerit și-ascultator

Și ne smerim și noi, recunoscând, ca odinioară
Că Tu ești Domn și toate Ți se supun deplin
Îți dăruim viața pe altarul mulțumirii
Până în ziua revederii, Te așteptăm, supuși slujind amin!


Septembrie 2020