"Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!" (Psalm 42:1)

Se lasã încet înserarea
Şi umbrele-ncet se lungesc,
În flãcãri se mistuie zarea,
Copacii pãdurii foşnesc...

Spre apele reci din izvoare
Aleargã cu grabã un cerb
Şi pare cã-n crunta-nsetare
Şi viaţa şi inima-i fierb.

Îşi stâmpãrã setea şi pleacã
Departe, spre locuri pustii,
Se-ncumetã munţii sã-i treacã
Chiar plini de zãpadã de-ar fi.

La fel ca şi cerbul spre ape
Se-ndreapt-al meu suflet strãin
Şi umede, tristele-mi pleoape,
Spre Cel ce-mi ia orice suspin...

De sete şi ziua şi noaptea,
De sete-ai mei ochi se topesc;
Tristeţe în lume mi-e partea,
Dar, Doamne, prin Tine trãiesc!

De ce te mâhneşti, suflet stingher,
În mine amarnic gemând?
Nãdejdea ta fie în Domnul
Cãci dã izbãvire curând!