Nădăjduiește în Dumnezeu!


Pentru ce* te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu. Psalmi 42/11

Când norii plumburii se adună pe cer,
Gândul meu zboară, departe, spre Israel,
Cer rază de soare ca un bătrân măslin,
Sorb vorbe de pace de la Fiul divin!


Grijile mele în vânt se tot unduiesc,
Rănile adânci din suflet se tânguiesc,
Frunzele freamătă, suspinele tot cresc,
Dar Isus mă strigă cu glas dumnezeiesc:


“- De ce te mâhnești  iar, suflet, și gemi mereu?
Mai nădăjduiește în al tău Dumnezeu!
Nu privi cu îngrijorare la pământ,
Tu ai în cer un Tată, un Tată prea sfânt!


Privește puişorii cum hrană tot cer,
Corbii nu seamănă, dar puii lor nu pier,
Dacă Tatăl ceresc grija lor a purtat,
Să ştii că nici de puiul de om n-a uitat!


Privește, apoi, crinii cei albi din cale,
Ei nu torc, niciodată nu ţes în vale,
Dar ce haină minunată, Tatăl le-a dat,
Ca ei nu se-îmbracă niciun împărat!


Prietene, nu te mai uita, azi, cu jale!
Nici la ogor, nici la hainele tale,
Tu preţuieşti mai mult ca o turturea,
Aruncă grijile tale asupra Mea!


De ce te mâhnesti tu, suflet, și gemi mereu?
Nu uita că ai un Tată și Dumnezeu!
Iarbă, crini, copii  şi tu, dulce turturea,
La Tatăl ceresc să priviți voi  pururea!"


Vorbele dulci alungă norii de pe cer,
Nădejdea mea cea mare rămâne doar El,
Razele soarelui   iar îmi zâmbesc de sus;
Iar eu strig mai tare ”Fii lăudat, Isus!"



-De ce te mâhnești tu, suflet, și gemi mereu?
Mai nădăjduiește în al tău Dumnezeu!
Vine dimineața, iar  Il voi lăuda;
"Te slăvesc, Isuse, ești mântuirea mea!"