"Sunt străin aici... " (Exodul 2:22)

Ajuns-am o vreme cum nici nu gândeam
Cã o sã ajungem vreodatã:
Sã nu-şi socoteascã feciorul drept neam
Nici sorã, nici mamã, nici tatã.

Nu seamãnã timpul pe care-l trãim
Cu cel de demult, din vechime.
Strãin ne e omul, respectul - strãin!
Modernului, sunt antonime!

Un vânt programabil ne duce pe toţi,
Departe, cãtre pustie,
Tinzând sã despartã bunici de nepoţi,
Luând soţul de lângã soţie!

Un duh de desfrâu se agitã, urlând,
Şi bate din poartã, în poartã,
Fãcând tot ce-i stã în putere şi-n gând
Sã-i scoatã pe-o linie moartã.

Copiii cei mici, cei şcolari, ştim acum
Din datele oficiale,
Vor liberi sã umble pe liberul drum
În lumile lor virtuale.

Aproape cã nu mai ştim dragostea ce-i
Când, zi dupã zi ni se spune,
Cã poţi divorţa orişicând, dacã vrei:
Nu-i nu ştiu ce mare minune!

A fi desfrânat, e-o "virtute de soi",
Un semn de modernã gândire.
Şi-n timp ce se-afundã mai mult în noroi,
Pe alţii vor vrea sã-i inspire!

Nu-ncape-ndoialã c-avem de luptat
Pe douã mari fronturi, deodatã!
În faţã e leul ce urlã turbat,
În spate e şoapta şireatã.

Bãtrânul Pãmânt a ajuns un strãin!
Iar cel credincios ştie bine
Cã traiul pe dânsu-i durere şi chin
Şi vreme mai bunã nu vine.

Avem o nãdejde, iubiţii mei fraţi:
Un Cer pregãtit dinainte,
În care se-adunã toţi cei ce-s curaţi
La suflet, la trup şi la minte!

Un loc pregãtit de Stãpânul Ceresc
De linişte, bunã-nvoire,
În care se bucurã cei ce-i slujesc
În veci, cu cântãri de mãrire!