Părinte-Atotputernic

Părinte-Atotputernic, din cerul Tău Preasfânt,
îndură-Te, priveşte cu milă spre pământ,
vezi câtă suferinţă şi câte chinuri iar
frământă bieţii oameni şi-i zbuciumă amar!

Vezi câtă ură zace în sufletul hain,
şi apără-l pe Abel de ura lui Cain!

Vezi cât e neadevărul în fiecare glas
şi apără-Ţi dreptatea şi cinstea pas cu pas.

Vezi câtă necredinţă în inimi s-a-ncuibat
şi apără-i pe-aceia cu sufletul curat,
vezi câtă-i fărdelegea ce-n suflete s-a pus
şi apără iubirea,
o, Tată Sfânt de Sus!
Şi apără-ne, Doamne, de tot ce-i rău, pe noi,
căci ne rugăm spre Tine din sute de nevoi!

Îndură-Te, Părinte, de cei ce-n greu se frâng,
căci numai Tu ştii singur de câte veacuri plâng,
îndură-Te de-aceia zdrobiţi de crucea grea,
măreşte-le puterea sau crucea lor o ia.
Îndură-Te cu milă de cei nemângâiaţi,
prea îndelung, Părinte, Tu nu-i lăsa-ncercaţi.
Coboară-n al lor suflet, oricând Te vor chema,
răbdarea liniştită şi până-i vei scăpa.

Atât de multe inimi zac fără de puteri
în lanţuri ferecate de sute de dureri,
ascunsă li-e lumina şi sufletul, străpuns,
şi nu mai văd o rază din noaptea ce-au ajuns,
sfârşită li-e nădejdea din sufletul sfârşit.
…O, ai adâncă milă de duhul lor zdrobit,
adu-le-a Ta lumină şi dă-le pacea Ta,
căci şi ei au fost, Doamne, ai Tăi iubiţi cândva.
Dar şi mai mult ai milă, o, Tată Preaiubit,
de-acei ce poartă-n lume Cuvântul Tău Slăvit,
de-acei ce-n lumea asta cu-atâţia desfrânaţi
rămân mereu cu Tine smeriţi şi ne-ntinaţi,
uitând de-a lor povară, prin sute de dureri,
ei duc la alţii, Doamne, a’ Tale mângâieri,
de propriile rane uitând în frământări,
ei altor inimi caută să ducă alinări.
Deşi flămânzi, ei, darnic, pe alţii îi hrănesc,
deşi săraci, prin Tine, pe mulţi îmbogăţesc,
nemângâiaţi ei înşişi – duc mângâieri mereu,
despovărând pe alţii, duc jugul cel mai greu.
De toţi cu bunătate aminte să-Ţi aduci,
că ei, Părinte, poartă atât de multe cruci…

Pe umerii lor şubrezi se reazemă şi cresc
poverile luminii ce pe-alţii-i fericesc,
povara de răspunderi,
poveri de grijă grea
şi-a celui care-ascultă,
şi-a celui ce nu vrea…
şi-a celui ce trăieşte,
şi-a celor care mor,
şi-a neamului acesta
şi-a celui viitor,
şi-a celor ce sunt astăzi,
şi-a celor ce-or fi mâini,
căci cheia grea a vieţii e-n slabele lor mâini!

Cuvântul Sfânt al Slavei, dacă-l vestesc sau tac,
ei uşa mântuirii o-nchid sau o desfac,
aduc lumină lumii în bezna grea de-acum
sau lasă lumea-n beznă pe-al prăbuşirii drum!
Pot să deschidă cerul sau pot să-l lase-nchis –
dar nu-i la fel că-ndrumă la rai sau la abis!
…O, nu totuna este să ’nalţi
sau prăbuşeşti,
că pierzi pe veci un suflet măcar,
sau mântuieşti!
…O, nu totuna este! – Ei ştiu ce greu răspuns
vor da pentru Cuvântul nesemănat de-ajuns,
pentru viaţa care n-a fost de-ajuns aşa
cum slujba
şi chemarea,
şi locul lor cerea!

Pe-altarul mijlocirii, în rugăciuni şi-n plâns,
ard inimile-acestea în sfântul foc nestâns.
O Doamne, pentru Tine şi pentru lume ard,
dând Cerului şi lumii mireasma lor de nard,
dând Cerului şi lumii al jertfei lor prinos:
când pe Hristos la lume,
când lumea la Hristos!

Cu câte suferinţe şi griji, şi jertfe sunt
unite toate-acestea acuma pe pământ!
…În faţa omenirii, alături de Hristos,
acoperă ca Dânsul tot ce-i mai păcătos,
îndură-nvinuire
şi nedreptăţi, şi-amar,
ca-n schimb să-i poată-odată apropia de Har…
…Şi-n faţa Ta cea sfântă, de lume-alăturaţi,
să stea în mijlocire ei, cei mai apăsaţi,
luptând în rugăciune s-aducă tot mereu
pe Dumnezeu spre oameni,
pe ei, spre Dumnezeu…

Şi-adesea pentru alţii, cu duh mijlocitor,
purtând a’ lor păcate,
plătesc în locul lor!
…Căci în măsura-n care un chip sunt cu Hristos,
i-aşteaptă-aceeaşi cruce
şi-acelaşi drum spinos.
Împărtăşesc aceeaşi chemare
şi, la fel,
i-aşteaptă şi pământul
şi Cerul
ca pe El…

Ai şi mai multă milă de-aceşti copii ai Tăi
şi când sunt pentru Tine în faţa celor răi,
şi când sunt pentru cei răi plecaţi în faţa Ta
şi-ajută-i să-mplinească această slujbă grea!
Le dă puteri să poarte poverile privind
răsplata ce-i aşteaptă în Ceruri strălucind,
să-ndure nedreptatea silindu-se-a ierta,
mai mică vina lumii s-apară-n faţa Ta!
Ducând a Ta iubire la lumea de mişei,
mai strălucit s-arate ce bun eşti Tu cu ei!

În zbuciumul acesta, ajută-i necurmat
să facă slujba jertfei la care i-ai chemat,
c-ades’ pot să greşească în slujba asta grea
ori lumii pentru Tine,
ori Ţie pentru ea!
Şi-mbracă-i cu iubire,
răbdare şi puteri,
Tu, Care ştii ce slujbă e-aceasta ce le-o ceri.

Şi iartă când se cere să spună
şi nu spun,
păcatul lor adesea îl face-un duh prea bun.
Şi iartă-i când se cere să tacă şi nu tac,
păcatele adesea din dragoste le fac!
În cugetul lor, Doamne, atât de mult muncit,
coboară-Ţi bucuria şi duhul liniştit.

AMIN