Descurajat pun mâna,
încet iarăși pe pană;
Și-ncep s-aștern în taină,
frânturi dintr-un oftat.
Nu vreau să scriu dar parcă,
o voce mă tot cheamă,
Să creionez în rimă,
suspinul zbuciumat.

Dar foaia-i mai mult udă,
în loc să fie plină
De slove potrivite,
precum ar fi normal;
Parcă-s în largul mării,
plutind pe o ruină,
Trudind cu toată forța
ca să ajung la mal.

Zadarnică mi-e truda,
furtuna se-ntețește;
Și-al meu condei nu știe
să scrie-o vorbă-n plus.
Decât ce-l mână dreapta-mi,
apoi el se oprește
De nu mai curg cuvinte,
prin harul Lui de sus.

Și când iar se deschide,
portița de lumină
Și simt cum mana-I caldă
se-așează pe a mea,
Strig: "Slavă Ție Doamne,
pentru tot ce-o să vină!
Căci nu am nici un merit,
sunt doar penița Ta!"

Dany Căpătan