Mă cațăr pe apus, dependent de Soare
Pe raza de aramă-aș trece-al vremii prag,
Învață-mă Doamne, cum la numărătoare,
Pe abacul vieții ce-adun și ce retrag.

Dacă îmi ceri răbdare, căci n-am lucrat de-ajuns,
Pentru Împărăția care va să vină,
Atunci, Te rog, Stăpâne, mă umple de Isus,
În noaptea ce se lasă să pot fi Lumină!

El, Dragostea divină, ea e biruința,
Pe ultima redută-nălțăm al ei drapel;
Mai mare ca Nădejdea și decât Credința,
Este fărâma frântă din Sfânt Emanuel.

Aștept o Sărbătoare, clipe mult dorite,
Își va sorbi Lumina undele din tină,
Adună-mă Doamne cu Raze snopuite,
Să curg pe străzi de Aur în Țara divină!

Pe-un orizont subțire cât lama de cuțit,
E-un zid ce mă desparte de Răsăritul meu,
În urmă e cârmâzul în Sânge sfânt albit,
În față, masa-ntinsă, un prânz cu Dumnezeu