Oprește-te ca să mai sapi
un puț crăpat din care apa fuge!
Adapă-te dintr-un Izvor curat, din Domnul, care știe să te-njuge!
Să-ți pună pe-umeri jugul potrivit și cu măsură
Și-apoi s-acoperi cu al Său Cuvânt orice fisură!

Ce cauți tu la apele străine? Te duci până-n Egipt să le găsești!
Picioarele de ce-ți croiesc cărări străine? O, până când? Cât ia să te căiești?
Mi-e inima străpunsă de durere, păcatul tău adânc el M-a rănit!
Sunt Domnul Tău, nu vezi că vin spre tine? Cât preț am dat ca să fii mântuit!

Cât te mai lași cu gâtul ars de sete și cu picioarele desculț printre ruini?
Privește-ți urma pașilor în vale, ce vezi? C-ai semanat doar mărăcini și spini!
Ce ai găsit stricat, murdar în Ființă-Mi de mă lepezi?
De ce mă schimbi cu lemnul și piatra și Îmi ascunzi puterea între lespezi?

Ce vezi dacă privești în viata ta, străine?
Spre ce tu vezi, azi uită-te mai bine!
Așa-i ca vezi un Vegheator care veghează?
Dar inima-ți de piatră Îl îndepărtează...

(poezie inspirată din Ieremia, capitolele 1 și 2)