Tu nu Te vei mai naște într-un grajd,
Nici așezat nu vei mai fi Tu într-o iesle,
Nici magii nu Te-or mai vedea mic copilaș,
Nici îngeri nu vor mai cânta frumoasa veste.

Tu răstignit nu vei mai fi vreodată,
Nici însetat fiind, Tu nu vei mai rosti: Mi-e sete!
Nici nu vei mai striga: - De ce m-ai părăsit, o, Tată? . .
Nici în mormânt nu Te-or mai coborî pe trepte.

Din alt mormânt Tu nu vei mai ieși afară,
Și nici Maria nu va mai vedea un Grădinar
Care să-i spună că a răsărit pe ceruri, iară
Un Soare fără de apus și fără de hotar!

Tu nu-Ți vei mai lăsa apostolii în lacrimi
Privind spre cer, cu dor, precum niște orfani,
Nici jos nu vei mai coborî-n lumea de patimi,
În trup, precum acuma două mii de ani.

Astăzi Tu ești în mine, în inima mea
Și haină albă port, spălată-n al Tău sânge sfânt,
Sunt viu și eu de-a pururi, sunt prin învierea Ta
Iar aripile mele de plecare către nouri gata sunt!

Și toate-acestea de la Tine le-am primit în dar
Fără de vreo vrednicie, căci Tu pentru mine ai plătit,
Să fiu copil al Tău e numai minunatul Har
Prin care și eu voi trăi cu Tine, pentru infinit!

Sunt gata, Regele meu scump să Te-ntâlnesc,
Să mă arunc la pieptul Tău, sa-Ti cânt Mărire Ție,
Pe nori, cu milioane de iubiți, să Te îmbrățișez
Și-apoi, acasă-n ceruri, să Îți cânt cu ei o veșnicie!