Ruga Mamei

Se lasă seara într-un cenușiu-albastru
iar cerul umbrele-și trimite
peste ferestre și pereți:
vin valurile-ntunecate,
ce vor lucrurile-adormite.
M-apropii cu emoția copilăriei
de geam, să îi privesc culoarea,
și-n față, îmi apare-n suflet, mama,
îngândurată, ca înserată floarea.
În mâini își ține ce-are ce-i mai drag:
cântările, Psaltirea...
Se uită înspre cer și cântă,
Aceluiași Păstor de oi,
ce-a împăcat cerul cu omenirea.
Înlăcrimată în genunchi se-așează
și rugile în râuri se pornesc,
cu numele celor din casă și
alaiul ei copilăresc.
Îl roagă insistent pe Tatăl,
să ierte ce-are de iertat,
să ne dea pâine-nțelepciune,
și viață-ascultătoare din viața-I
de-Mpărat.
Îi spune Lui despre iubiri știrbite
de lene grea, neascultare,
de greul zilei ce-a să vie
și mijlocește-nlăcrimat în dreptul nost'
cerând iertare.
Se odihnește noaptea la fereastră,
copiii-i dorm îndestulați.
Ea stă ca pasărea măiastră,
să-i știe pe ai ei în rugăciune,
de Tatăl săturați.

8 ianuarie 2021-Delafield