Când mi se răsfiră snopii şi îmi tremură culesul,
S-ar putea să fie vântul, depăşindu-mă cu firea,
Ca să-nchid spre cer urechea, să-mi întorc 'napoi privirea,
Şi, văzând doar vale-adâncă, să mă uite înțelesul.
Când mi-a înghețat pornirea şi mi-i gândul ocolit,
S-ar putea să fie ploaia, desfrunzindu-mi brațul drept,
Adunând nisip sub mine, ca tot omul ne'nțelept,
Cu zăpadă-n mâna stângă, prea târzie de topit.
Înzilit sub soare aspru, arşița din miezul zilei
Ar putea să-şi ceară plata când mă va durea mai tare;
Voi umbla cu pielea-ncinsă şi cu inima datoare,
Cerşetor de vremi trecute, când stăteam la Tronul milei.
Dacă vântul îmi aduce ploaie rece şi ruşine,
Soarele îmi arde fața, luna după nori se-ascunde,
Dacă-n suflet mi-i ruină orişicând şi orişiunde
Mă găseşte pasul singur, fără sens şi fără Tine,
Fug sub aripa Ta bună, unde dragostea pătrunde,
Şi-unde-atâta se mai poate: plin de dor, să-mi fie bine.