Când spatele-Ţi era lovit
De bici cu pietre împletit,
Bucăţi de carne se smulgea,
Şiroaie sângele-Ţi curgea,
În ploaie loviturile cădeau
Adânc carnea-Ţi brăzdau,
În juru-Ţi lumea era roată,
Vorbind în gând, vorbind în şoaptă,
Privind la trupul Tău sleit,
La sufletul smerit şi umilit,
Mai tare unde Te-au lovit;
În suflet sau trup?

Când spinii împletiţi cunună,
Smerit, umil, având faţa senină
N-ai zis nimic, Tu ai lăsat să pună
Pe capul Tău, a lor cunună.
Şi crucia ei Te-au pus să duci
În spate şi pe munte munte sus să urci.
Sub greutatea ei cădeai mereu,
Căci spatele-Ţi zdrobit era,
Trupul sleit şi crucia grea.
Dar ei fără de milă şi atunci Te mai loveau,
Plini de mânie şi de ura, vai cât de cruzi erau,
Aceste lovituri mai tare unde Te dureau;
În inima sau trup?

Când trupul sus pe cruce Ţi-l-au pus
Bătut în cuie şi mâinile Ţi-le-au străpuns,
Când apă ai cerut că-Ţi era sete,
Oţet Ţi-au dat să bei într-un burete.
Plângeai atunci de mila lor şi Te rugai,
Pentru iertarea lor Tu mijlociai:
’O, iartă-I Tata că nu ştiu ce fac"
Care durere mai mare era
Şi care mai tare Te durea;
Din inima sau trup?



- Eu ca şi tine ,
Trup de carne am avut,
Am suferit în el
Şi tare m-a durut,
Când m-au lovit cu biciul,
Cununa când mi-au pus
Când cuiele picioarele
Şi mâinele au străpuns.
Dar mică a-fost durerea,
Ce-n trup am cunoscut
Pe lângă cea ce-n suflet
Şi inima-am avut.
Iar lemnul cruci
A fost uşor să-L duc,
Nu el M-a doborât,
Când muntele a trebuit să urc,
Atuncia v-am văzut pe toti,
In praf şi în noroi,
În chinul iadului am fost,
Ca să vă scot pe voi.