Prin colbul ars, sătul de vechea viață,
Cu rănile ce dor a neputință,
Cu totul atârnând de-un fir de ață
Mă-ntorc acasă, Tată, prin credință.

E drept, credința e doar o fărâmă,
Ca o lumină gata să se stingă.
Dar cât suflare o să-mi mai rămână,
Voi cere Tatălui să îi fiu slugă.

Fiu nu pot fi, Ți-am risipit avutul,
De viața ce am dus, îmi e rușine.
Nu Ți-am urmat măcar o clipă sfatul,
Și zac neputincios între ruine.

Așa gândea fiul mergând agale,
Cu dor de casă, haina sfâșiată,
Cu o-ntrebare-n gândurile sale:
Mă va primi oare batrânul Tată?

Și tot târându-și pasul pe cărare,
Își înălță privirea-împovărată.
Cine e cel care privește-n zare?
Este chiar El! Da, e batrânul Tată!

O fiul meu, bine-ai venit acasă!
Și de la moarte, bun venit la viață!
Puneți vițelul îngrășat pe masă,
Căci azi e sărbătoarea cea măreață!

***

Și eu când am căzut, gândeam adesea,
Că fiu nu pot să mă numesc vreodată.
Că n-o să-Ți văd vreodată frumusețea,
Și nici îmbrățișarea minunată.

Atunci Te-ai așezat chiar lângă mine,
Și n-am putut să-Ți spun vreo vorbă mare,
Aveai atâta dragoste-n privire,
Și asta m-a zdrobit chiar și mai tare.

Nici un reproș, o vorbă de ocară,
Tu ai venit ca să mai am o șansă;
Ca cel ce se întoarce, să nu moară,
Ci pentru veci să stea cu Tin' la masă.

Dany Căpătan