Un vânt nebun...
Alexandrina Tulics-Pâine Din Țăst


Un vânt nebun își suflă ura-n omenire,
copacii-s oameni aruncați toți la pâmânt;
păsări își lasă penele pe ramuri
și cad făr-să le-auzi cântând.
În țipăt mieii-s despărțiți de mame
iar tații plâng cu pumnii strânși.
Bogații râd, batjocoresc,
săracii mor de foame,
creștinii plâng în rugi îngenunchind.
În spatele de negre uși
se-aud ciocnindu-se pahare,
acelora ce lumea-au împărțit-o
în lăcomii de foamete de aur;
au blestemat-o, urâțit-o, făcându-și-o tezaur.
Preoți cu haine negre, filacterii,
nu se unesc să cheme lumea-n rugăciune,
se-amenință, în vorbe grele-și trimit tăciuni
în loc de vorbe bune.
Bătrânii-au devenit pentru guvern povară,
li se administrează ''un somn ușor'';
astfel, îi poți vedea ultima oară...
Fecioarele-s furate ca merele din pomi pe înserate,
iar tinerii flăcăi au dispărut din țară,
plângându-se de tot și toate.
Un vânt nebun își suflă ura-n omenire,
copacii-s oameni aruncați afar-din omenie.
Respectul nu mai e,
nici dragoste de mamă și de țară.
E-un vânt nebun, viclean, ce-și suflă ura,
vrând să ne omoare.