Un glas a strigat... el răsună și astăzi,
Când marea iar bărcile duce în larg,
Se-aude din ceruri... să fiți fără teamă,
Că-n mâna Mea este al vostru catarg.

Încet cu iubire desparte El norii,
Cu-o mică suflare El marea oprește,
Și valul se-ntinde în liniștea mării,
Atunci când din ceruri, Cel viu îi vorbește.

Adâncul se-nchide când glasul răsună,
Și valul din mare rămâne închis,
Căci Cel ce se-aude, e Cel ce odata,
Pe regele-adâncului El l-a învins.

E Cel care marea în dou-a desprins-o,
Aleșii să poată s-ajungă la mal,
Și astăzi din nou el rasună și spune,
-"Cu Mine ve-ți trece voi de orice val.

Un glas a strigat... el răsună și astăzi,
Când praful furtuna-l ridică în sus,
Văpaia răsună dar glasul se-aude,
Că-i glasul preasfântului veșnic Isus.

Chear de-i furioasă furtuna din vale,
Cu pace coboară prin Duhul cel sfânt,
Și liniștea care-i divină se lasă,
Mereu peste cei care-n vale ei plâng.

Ea spulberă tot ce în cale-ntâlnește,
Dar cei ce-s a Lui în picioare rămân,
Căci ei sunt acei ce aud cum răsună,
În vale-n furtună, un glas sfânt și blând.

Nici vuietul ei nu le-aduce lor teamă,
Chear daca e-aproape de ei el mereu,
Căci glasul Acelui ce astăzi răsună,
Se-aude mai tare, căci e Dumnezeu.

Un glas a strigat... el răsună și astăzi,
Prin vântul ce-aduce doar recii fiori,
El vrea să cuprindă pământul, dar Domnul,
Îl mustră cu glasul Său ce-i după nori.

Și-atunci adierea ce seacă pământul,
Îndată în loc ea bătaia-și oprește,
Căci vântul ascultă doar glasul din ceruri,
Ce are putere când El poruncește.

El poate să-l ducă-n pustiul de gheață,
Și urma ce-o lasă aici pe pământ,
E ștearsă de Domnul, cu dragostea-i sfântă,
Și mângâie-ntruna prin sfântul cuvânt.

Nu poate el vântul, nicicând... niciodată,
Un foc ce-i aprins de-Mpăratul iubirii,
Să-l stingă căci este o dragoste dată,
De Regele lumii și a omenirii.

Un glas a strigat... el răsună și astăzi,
Prin văile-n care-ai Săi fii îl așteaptă,
Cu mâinile-n sus obosite de lupta,
Ei strigă spre cer unde au toți un Tată.

Urmeaz-acea voce mereu în sfințire,
Ce-i scoate din vale, din locul cel greu,
Căci cei ce-s a Lui ei cunosc mereu glasul,
Pastorului care îi strigă mereu.

Oricât ea ar fi acea vale de-adâncă,
Privirea și-o-ndreaptă ei numai în sus,
Căci numai de-acolo se-aude întruna,
Pe ei cum îi strigă Păstorul Isus.

Îi cheamă acasă, pe toți îi așteaptă,
Niciunul nu vrea să se piardă pe drum,
Mereu i-a strigat, să mai rabde o clipă,
Și astăzi mai strigă Isus, chear și-acum.

Un glas a strigat... el mai strigă și astăzi,
Pâmântul aude cum strigă mereu,
El valul oprește, și marea-ntristată,
Supusă îi este ea lui Dumnezeu.

Oprește furtuna, oprește și vântul,
Și timpul oprește când strigă din cer,
El morții învie căci are puterea,
Să dea viață nouă acelor ce pier.

Răsună în vale, răsună-n câmpie,
Dar și în pădurea de vremi ce-i uscată,
La sunetul lui astăzi totul învie,
Căci viață aduce un glas sfânt de Tată.

E Cel care munții spre ceruri înalța,
El râuri oprește, izvoarele seacă,
Aduce lumină în noaptea târzie,
La sunetul lui întunericul pleacă.

Pădurea-nverzește, El viață-n ea pune,
Și fiarele toate-l aud când răsună,
Și stelele nopții pe cer se așează,
Dând viață și nopții păzite de lună.

Un glas a stigat... el răsună și astăzi,
Pământu-ncălzește când este-nghețat,
Și orice făptură ce este doar umbră,
Atunci când răsun-o topește îndat.

Șe șoaptele care aduc tulburare,
Muțesc când aud glasul Celui ce-i sfânt,
Rămâne doar sunetul care din ceruri,
Răsună puternic, dar totuși e blând.

Tăcerea pătrunde, ce-i plină de spaimă,
O umple cu murmurul ce-i dătător,
De dragoste, viață, atunci când se lasă-n,
Tăcere un glas coborând prin fior.

Un glas a strigat, tu fii cel ce-l aude,
Și eu îl ascult căci mi-aduce mereu,
Speranță, nădejde, iubire prin care,
Eu știu că-i cu mine un sfânt Dumnezeu.