Nu-mi lăsa Tu gândul astăzi Dumnezeule divin,
El de-atâta judecată ca să fie mereu plin.

Nu-l lăsa ca să mai zboare, într-o lume-atât de rea,
Du-l în slăvile divine, să găsească pacea Ta.

Nu-l lăsa ca să cunoască, amăgirea pământească,
Ci doar adevărul care, este calea cea cerească.

Când se rătăcește-n lume, pune-l iară pe cărare,
Să rămână amăgirea, dar și lumea-n depărtare.

Fă-l mereu să-și amintească, clipa-n care l-ai spălat,
Cu-acel sânge ce pe cruce, pentru el Tu l-ai vărsat.

Înspre Tine doa să zboare, gândul gândului mereu,
Înspre zările din care, se aude glasul Tău.

Nu-mi lăsa Doamne privirea, să adune ea vre-o pată,
Pe-acea haină ce de Tine-a mea ființă-i îmbrăcată.

N-o lăsa să se aplece-nspre pământul ce-i uscat,
Tu ridic-o... să privească, dincolo de ce-i înalt.

Dincolo de munții care, ei ascund un răsărit,
Dar și dincolo de lună, ce răsare-n asfințit.

Fă-o ca și printre stele, să te caute mereu,
Ca să vadă... după stele-ntotdeauna-i Dumnezeu.

Să privească înainte-nspre lumina apărută,
Pentru cei ce își apleacă, azi privirea-n bezna mută.

Printre raze coborâte, pentru a o lumina,
Ea pe Tine să te vadă, cerul, dar și slava Ta.

Nu-mi lăsa mâinile Doamne, nici genunchii obosiți,
Jos nu vreau ca să coboare, nici genunchi slăbănogiți.

Nu-i lăsa să se ridice, astăzi de vre-o îndoială,
Pe genunchi... în rugăciune-n ceruri eu să dau năvală.

Mâinile sus ridicate, dă-mi putere să le țin,
Să-mi auzi durerea care, ea mă umple de venin.

Și de-o fi amar paharul, eu aș vrea să-l îndulcești,
Printr-o cercetare Tată, prin fiorii Tăi cerești.

Doar atunci... mai multă vreme, mâinile pot să ridic,
Când mă cercetezi Isuse, eu mai tare pot să strig.

Tot atunci a mea durere-i vindecată ea de Tine,
Și o dulce alinare, se coboară-ntre suspine.

Nu-mi lăsa inima slabă, să iubească altceva,
Decât calea ce-ai deschis-o, Doamne și porunca Ta.

Fă-o ca să se deschidă, numai la cuvântul Tău,
Ca în ea să locuiască, Duhul ce-i din Dumnezeu.

Dă-i Tu aripi ca să zboare, sub acei stropi de iubire,
Care cad ca neaua albă, ce sunt plini de fericire.

Doamne dă-i inimii mele, tot ce-i după voia Ta,
Ca să ardă după clipa-n care te va-ntâmpina.

Și în ea sădește dorul, după Tine el să fie,
Ca să ardă vreau întruna, căci e-o flacără ce-i vie.

Doar ea mie-mi dă speranță, chear de arde-atât de tare,
Nu vreau focul să se stingă, fără el inima-mi moare.

Nu-mi lăsa ființa fără, Doamne o statornicie,
Clătinare sau Isuse, îmbrăcată în mândrie.

Curățirea-i dureroasă, dar în ruga înălțată,
Ție-ți cer... a mea ființă-n sânge să fie spălată.

Ție-ți cer să-mi fie Tată, sufletul meu curățit,
Tot ce-i rău de a Ta mână, el să fie nimicit.

De sunt urmărit de ură, să mă-mbraci Tu în iubire,
Ca să te slujesc pe Isuse, Doamne doar cu dăruire.

Ca să fiu și eu ca Tine, răbdător, umil, supus,
Să se vadă-n mine fața, doar a Ta sfinte Isus.

Ia-mi aminte te rog ruga, nu sunt vrednic de-ascultare,
Dar eu știu... că Tu ești Domnul! ! ! ... Cel ce-i plin de îndurare.