Ce-am făcut eu pentru Domnu-n zilele mele din viață,
Când cu-atât de mare grijă, cu-a Sa mână îmi ștergea,
Ale mele lacrimi care, se scurgeau pe a mea față,
Și-al meu pas pe-a Sa cărare, El mereu mi-l așeza.

Ce-am făcut când întristarea, ea se cuibărea mereu,
În a mea inimă care, o ducea cu-atâta greu,
Și El apărea cu stropii, mari de ploaie ca de vară,
Ca mereu doar fericirea-n inimă ea să răsară.

Dar atunci când a mea viață, parcă-n loc ea se oprea,
Ce făceam eu pentru Domnul, când din ceruri apărea,
Sensul... țelul vieții mele, pentru care să trăiesc,
Să-mi duc viața mai departe, și mai mult... să și iubesc.

Ce făceam în vremuri grele, când ușoare deveneau,
Când mă cerceta El... Domnul, și din cer mereu curgeau,
Binecuvântări alese, tot ce Lui eu îi ceream,
Mă întreb astăzi pe mine, oare ce eu îi dădeam.

O... ce frământare-adâncă, căci eu nu mi-aduc aminte,
Pentru-atâtea daruri scumpe, pentru-atâtea daruri sfinte,
Să-i aduc vre-o mulțumire, sau în loc eu să-i fi dat,
Laude sau o mărire, veșnicului Împărat.

Nu știu de a mea privire, a privit vre-o dată-n sus,
Inima să recunoască, că-s toate de la Isus,
Sau să-i spun eu Lui vre-o dată, că pe El o să-L slujesc,
Sau măi mult... eu niciodată, nu i-am spus Lui... te iubesc.

Ba chear o nemulțumire, ea îmi aducea mereu,
O mai mare răzvrătire, când era puțin mai greu,
Și-o adâncă îngâmfare, de ce greul a venit,
Dar nicicând eu... niciodată, când trecea n-am mulțumit.

Când era în viață soare, de el eu mă bucuram,
Dar de apărea furtuna, eu de soare-atunci uitam,
Îmi doream doar vreme bună, fără ca nimic să fac,
Pe-o potecă cu petale, îmi doream mereu să calc.

Dar din cer... o bunătate, ea mereu mă urmărea,
Și o voce ce întruna, ea acasă mă chema,
Cineva mi-aduse soare, dar mai ridica și-un val,
Dar vroiam fără vâslire, să ajung mereu la mal.

După multă vreme bună, soarele de se-ascundea,
Firea mea ea furioasă, în furtună devenea,
De era puțin paharul, mai amar... eu îl vărsam,
Și cu gura mea deschisă, după miere așteptam.

Dar Acel ce mi-a dat viața, cu furtuni, cu val, cu soare,
Pentru mine multă vreme, a avut mereu răbdare,
A tăcut... dar El privirea, de la mine nu și-a luat,
Pas cu pas, clipă de clipă-n viața mea m-a apărat.

Dar... veni un timp în care, m-a oprit puțin pe loc,
Și-nainte să-mi vorbească, El în inimă un foc,
A aprins... e de iubire, sau poate e-un foc de dor,
Că pe El mereu îl caut, și deloc nu e ușor.

Căci de când eu auzisem, glasul Lui care mi-a spus,
Să-mi ridic a mea privire, căci strigat sunt de Isus,
Nu-mi găsesc niciunde pacea, căci eu am o frământare,
Am avut mereu în viață, o nemulțumire mare.

Și o apăsare care, azi pe piept o am mereu,
E a mea nemulțumire, și o duc atât de greu,
Poate ca să fie soare, pot să vină numai ploi,
Dar eu caut doar iertarea, și nu dau nicicum' napoi.

Nu-mi găsesc niciunde pacea, nici sub raze nici sub nori,
Marea răzvrătire astăzi, îmi aduce doar fiori,
Gura mea doar mulțumește, și sub stropii plini de foc,
Inima mea îl dorește, n-are liniște deloc.

Azi îi mulțumesc întruna, pentru zilele-nsorite,
Dar și pentru cele-n care, florile nu-s înflorite,
Pentru că-mi deschide ochii, dimineața pe răcoare,
Pentru marea-ndelungata, pentru mine-a Lui răbdare.

Nu știu ce-a sădit în mine, dar eu simt mereu cum crește,
Și acel ceva întruna, firea mea el o zdrobește,
Câte-odat-acea zdrobire, este-atât de dureroasă,
Dar în mine nu se stinge, dorul de-a ajunge-acasă.

Doamne știu c-ai fost cu mine, Cel mai bun și răbdător,
Dar acu în mine Tată, arde-n inimă un dor,
Să te întâlnesc pe Tine, căci aș vrea să îți vorbesc,
Să-ți spun ce eu niciodată, nu ți-am spus... că te iubesc.

Vreau să-mi cer Tată iertare, pentru-acea nemulțumire,
Ce năștea mereu în mine, o nestinsă răzvrătire,
Și pentru că niciodată, Ție nu ți-am mulțumit,
Doamne dă-mi te rog iertare, ca să fiu eu împlinit.

Nu-ndrăznesc să ridic ochii, dar cu fața aplecată,
Voi veni mereu la Tine, ca să-mi dai iertare Tată,
Știu că nu-ți merit iubirea, dar în bunătatea Ta,
Iartă-mă te rog Isuse, îmi cunosc azi vina mea.