Atât cuvânt, atâta înțelepciune,
Cuvântul Tău ne stă prin case lepădat...
Și harfe-n care-am cântat odată,
Tăcute-s, parcă nici n-au existat...

Atâta timp îl risipim fără de Tine,
De ne-nsoțești... nu ne-am mai întrebat,
Ne răzvrătim când nu ne faci vreun bine,
Ne supărăm, cârtim când vrei să-ndrepți...
Și o luăm așa, mergându-Ți înainte,
Crezându-ne pe sine singuri înțelepți.

Noi ne-am crezut aleși și puși deoparte,
Când tot păcatul greu ni l-ai iertat,
Dar prea devreme-am luat o nouă cale,
Și-o nouă lege mai ușoară ne-am creat.
Aici se vede marea asemănare
Cu al Tău popor odată lepădat...

Căci fiecare-n dreptul lui se uită
Și crede despre el că e neprihănit,
Dar firea iese la iveală într-o clipită,
Săraci – de-i vorba de iertat și de iubit... .
Nu ne-a păsat de vorba cea amară
Ce-am aruncat-o făr’ să ne pară rău vreun pic,
Nici de dorința de-a avea ce are altul,
Tânjind mereu la lucruri de nimic...

Căința noastră fi-va într-o zi târzie,
Căci timpul trece, nu-i suntem stăpâni,
Tot ce-am trăit în cer o să se scrie,
E bine în pocăința adevărată să rămâi...
Căci cel neprihănit, dacă din calea lui s-abate,
Rămâne condamnat pentru aceleași vechi păcate.

Primește-ne din nou la Tine, Doamne,
Îndură-Te de cei ce odată au crezut...
Că-n goana noastră în această lume
Ne-am rătăcit și ne-am pierdut...
Mai lasă azi o mică picătură
Din sânge Sfânt să curățească iar,
Să fie ca zăpada albă toată
Îmbrăcămintea ce ne-ai dat în dar.

Să Te înduri din nou... a câta oară?
Și cât, în mila Ta, mai poți privi
La ignoranța ce ne-a fost povară,
La nepăsarea ce ne-a despărțit?
O, pune-n noi înțelepciune
Să Te urmăm precum ai spus
Și-o teamă Sfântă să ne poarte
Pân' vom ajunge în cer sus...