Ce frumos ai creat, Doamne,
Marea cu al ei întins,
Valul înspumat Îți spune,
Ești măreț, ești necuprins!

I-ai pus ca hotar nisipul
Cât ar fi de-nvolburată,
Valul ei atingând țărmul,
Se oprește dintr-o dată.

De când ai creat pământul,
De atâtea mii de ani,
Zilnic ți-a păzit Cuvântul
Ascultând de Suveran.

Doar atunci când pedepsit-ai
Omenirea cea stricată,
La porunca Ta Divină
A ieșit din a ei matcă.

Te ascultă, Te proclamă
Ca Stăpân și Creator,
Numai lumea cea profană
Blastă-mă pe Ziditor.

Numai omul-un tăciune,
De când l-ai creat pe Terra,
Cu a lui fapte nebune
Calcă zilnic frontiera.

Din Edenica grădină
Până va veni sfârșitul,
Celui rău ei se-nchină
Pe cel Sfânt mereu sfidându-L.

În îndelunga Lui răbdare
Și astăzi încă mai așteaptă
Să se-ntoarcă din pierzare,
Grabnic să se pocăiască.

Căci a rânduit o zi
Când va judeca pământul.
Oare unde poți fugi?
El îți știe chiar și gândul.

Vine ziua răzbunării
Când mânia celui Sfânt,
Va topi fiii pierzării,
Curățind acest pământ.

Gânduri, vorbe, fapte murdare,
Toate te vor condamna,
De mânia viitoare
Nimenea nu va scăpa.

Numai cei ce și-au spălat
Hainele în sânge sfânt,
Și pe Domnul L-au urmat
Pân' la margini de mormânt.

N-au ținut la viața lor,
Au trăit doar pentru cer,
Știau c-aici sunt călători
Spre-o țară fără de dureri.

S-au purtat cu trupul lor
Tot mai aspru, zi de zi,
Mistuiți de-un tainic dor
Ce nu poți ca să-l descrii.

Dacă marea Îl ascultă
Și nu trece-al ei hotar,
Dacă munții și-orice stâncă
Stau de veacuri ca un far,

Tot ce mișună sub soare,
Animale, și atâtea înaripate,
Pești, insecte, târâtoare,
Îi fac voia Lui în toate,

Tu făptură omenească,
Care-i calci a Lui porunci,
Oare cum să-ți mai vorbească
Dumnezeu ca să-L asculți?

El e încoronat cu slavă,
Tu ești abur trecator,
Ești țărână, un fir de iarbă,
El este Tatăl, Creator.

Pune-ți viața-n rânduială
Până inima-ți mai bate,
Pocăința este o comoară,
Dar târzie după moarte.

Fii ascultător în toate
Nu alerga după năluci,
Fiindcă mâine se prea poate
Să sfârșești și-n veci să plângi.