Cerul este plin de stele,
Care strălucesc în noapte,
Îmi aduc doar mângâiere,
Când răpus sunt eu de șoapte,
Ele-mi luminează calea,
Umbrele când mă-nconjoară,
Ele-mi fac ca lupta-n noapte,
Ea să-mi fie mai ușoară.

Caci pe cer acele stele,
Așezate-așa frumos,
Sunt de Cel ce mă iubește,
De al meu Stăpân Hristos,
Printre ele-a pus și luna,
Eu cu ea ca să vorbesc,
Singur când mă simt în noapte,
Când în lupte obosesc.

Ea de vorbă stă cu mine,
Mă ascultă cu răbdare,
Gura mea când nu mai tace,
Glasul meu plin de-ntristare,
Câte-odată îmi trimite,
Din căldura ei când strig,
Că-i prea-ntunecată noaptea,
Că e rece... că mi-e frig.

E străjerul meu din noapte,
Pus de sfântul Dumnezeu,
Dar și stelele... ca singur,
Să nu simt că-n ea sunt eu,
El s-a îngrijit de toate,
Ca și-atunci când plâng mereu,
Luna... stelele să-mi șteargă,
Ochii și obrazul meu.

Mi-ar fi foarte greu în noapte,
Luna de n-ar exista,
Fără stelele ce-mbracă-n,
Pacea noaptea care-i grea,
Căci de Domnul sunt aduse,
Luna... stelele pe cer,
Ca să nu cobor vre-o dată-n,
Rândul celor care pier.

Îmi călăuzesc întruna,
Gândul către Dumnezeu,
Visul meu ce-l am în noapte,
E de ele el mereu,
Dus departe... după lună,
Unde-n vis îl întâlnesc,
Pe-al meu Domn... pe Împăratul,
Pe Acel ce îl iubesc.