M-am perindat pe drumuri nebătute,
Am rătăcit pe căi necunoscute,
Călăuzit doar de a mea voință,
Făcându-mi lege din a mea dorintă.

Mi-am spus că n-o s-ascult în astă viaţă
Nici de îndemnuri sau de vreo povaţă,
Urmând doar propria-mi judecată
Nu am crezut c-o să greșesc vreodată.

Am căutat în viață doar plăcerea,
Strângând dureri, mi-am încercat puterea,
Pornit să muşc din toate cu nesaţ
Nu am simțit cum îmi deveneau laţ.

Plin de mândrie şi gânduri deşarte
Mi-am zis că toate astea-s libertate.
Că n-o să fiu eu robul nimănui
Mă lăudam și îi spuneam oricui.

Că dragostea nu o să mi-o doresc,
Că dăruirea-i lucru fără rost,
Că adevarul e al cui îl spune,
Nu te ajută astea ca să-ţi faci un nume.

Și mai spuneam că nimeni niciodată
Pe drumul ce-am pornit nu o să poată
Să mă oprească căci destinul bun îi este
Celui pe care nici conştiința nu-l opreşte.

De-am întâlnit în calea mea
Chiar dragostea cu ochi de catifea,
Îndreptăţit crezându-mă a fi
A lua, nimic în schimb a oferi,

Am mers pe drumul meu hain
Călcând și peste ce era sublim.
Orbit de-un egoism nemăsurat
Crezându-mă în toate complet nevinovat.

Condus de firea mea semeață,
Uitând că viața este doar o ață,
Uitând c-adevărata libertate
Nu este cea ce cu plăceri te-mbate.

Când ai făcut din omenie colb
Nu eşti stăpân ci eşti abia un rob
Slugă a propriilor patimi
Ce-ți lasă-n suflet goluri și neanturi.

Dar iată-mă acum ajuns departe.
Am funcţii, case și împart dreptate.
Dar dacă stau ca să privesc în urmă
Văd suflete rănite, văd minciună.

Și-acuma simt că-n drumul meu grăbit
M-am înșelat, am mers nesocotit,
Și-acum când scopul pare-atins,
Ciudat, dar eu mă simt învins.

Și-oprindu-mă din goana-mi frământată
Îmi mut privirea-n fiinţa-mi tulburată
Și poate pentru prima dată-n viaţă
Mă-ntreb: sunt eu? Căci nu mă simt de faţă…

Eu? Cine-s eu? De unde să m-arăt?
Din știința-mi însemnată să mă scot?
Și din al meu meșteșugit discurs?
Sunt bun la vorbe, asta știu, dar vorbă nu-s…

Am ridicat o casă, am sădit un pom,
De faci acestea toate, se zice că esti om
Adică sunt zidar… și grădinar… și… asta-i tot?
Dar cum, atât? Asta e tot ce pot?

Îmi trebuie doar mâini pentru-a lucra?
Dar parc-aș vrea mai mult, să-ncerc oare-a visa?
Și cum s-o fac? Visarea mi-e străină,
De und’ să-ncep? Să-ntreb a mea inimă?

Dar inima n-am folosit-o niciodată…
La ce e bună, mă-ntrebam odată?
Să mă găsesc, de-acord, încerc şi-aşa.
Mai ştii, poate e tocmai ce-mi lipsea.

Să fiu cu luare-aminte căci inima-i firavă
Dar cum nu-i timp, o să pornesc degrabă
Îmi trebuie fineţe, deci voi păşi desculţ
Mai fac un pas şi iată-mă ajuns.

Dar cum? I-un univers întreg
În locul ce credeam că-i doar şiret?
O lume-ntreagă! şi deasupra-i cer de stele!
Nu pot fi aştrii… stai, sunt lacrimile mele!

Eu cel ce n-am plâns niciodată,
Îmi văd abia acum inima-ndoliată
Sunt mii de lacrimi strânse, adunate
În inimă-mi stăteau de ani încătuşate.

Deci nu e cum credeam, că doar a râde-i bine?
Ci inima-i făcută să simtă și suspine?
E greu de dus durerea, dar lacrima-ncălzeşte,
Nu poate doar a râde acela ce iubeşte.

Și mi-amintesc… odată mi-a spus un cineva
Că-n viaţă numai dragostea e singură a ta
În toate celelalte n-o să te regăseşti
Tu ești atâta cât iubeşti.