Cineva veni la Domnul, copleșit de-o grea durere,
Cu-al său suflet veni omul, căci simți că-ncet el piere,
A ajuns la poala crucii, dar să strige nu putea,
Căci prea multă apăsare, pe-al său suflet el avea.

A-ncercat să-ntindă mâna, dar putere n-a avut,
Să se-atingă de-a Sa haină, acel suflet ar fi vrut,
El atingerea divină, doar atât își mai dorea,
Căci legat în multe lanțuri, bietul suflet el era.

Tot zbătându-se întruna, acel suflet n-a putut,
Să răzbat-acele ziduri, ceața care l-a făcut,
Să-și aplece-a sa privire, căci nimic el nu vedea,
Nici măcar o licărire, să apară-n calea sa.

Era obosit de gânduri, era deznădăjduit,
Că-n al vieții alergare, n-a găsit ce și-a dorit,
N-a găsit acea iubire, după care s-a uscat,
N-a găsit sufletul pacea, care el a căutat.

Dar acu... stătea la cruce, fără vlagă-ndurerat,
Glasul era mut căci viață, acel suflet tulburat,
L-amuțit în suferințe, inima i-a împietrit,
El un suflet fără viață-n, viață azi a devenit.

Dar de sus... doi ochi de Tată, l-a văzut stând jos întins,
A dat ceața la o parte, și-acel suflet l-a atins,
L-a luat încet pe mâna, care blând l-a mângâiat,
Și în gură o suflare-acelui suflet i-a suflat.

Când îi ridica o mână, ea-napoi mâna cădea,
Când îi deschidea El ochiul, ochiul iarăși se-nchidea,
Nu putea să stea-n picioare, omul ce era trudit,
De al vieții vâlvătaie, ce pe el l-a obosit.

Când văzu aceste toate, Cel de sus ce l-a zărit,
Își deschise-ndată gura, cu-al Său glas a poruncit,
Să se rup-acele lanțuri, care l-au înfășurat,
Și adâncul să-și retragă, duhurile chear îndat.

Glasul Lui striga întruna, se-auzea... eliberare,
Vânturile și furtuna, ridicau valuri din mare,
Dar acel glas cu putere, sufletul l-a dezlegat,
Din acele lanțuri grele-n, care el a fost legat.

I-a dat o suflare vie, haină albă și curată,
Omului orfan în lume, El i-a devenit un Tată,
Cu putere și iubire, l-a-mbrăcat pe-acel sărman,
O întreagă-Mpărăție, i-a dat bietului orfan.

De atunci el niciodată, singur pe pământ n-a fost,
Domnu-i deveni lui Mamă, prieten îi era Hristos,
N-a rămas singur pe lume, sufletul ce-a fost trudit,
Din pierzare-a fost de Domnul, acel suflet izbăvit.