Și totuși, era să cad...


Era să mi se clatine piciorul
Chiar pașii să alunece au vrut,
Când mă uitam în altă parte,
Decât la Cel ce-n taină m-a țesut!

Era să cad, când ochi-mi se întoarse
Poftind, ca să privească la cei răi,
Chiar dacă bunătatea Ta m-aflase,
Și mă întoarse de pe-a lumii căi!

Era să cad când fercire, vedeam,
Mereu la cei nesocotiți și răi,
Cum suferințe nu aveau, o, Doamne
Și nu-i ardeau a focului văpăi.

Și de aceea le era mândria,
La gât, o salbă ca să le slujescă,
Și asuprirea le era solia,
Chiar haină scumpă ca să-i învelească!

Era să cad, când am văzut că-n truda,
Și-n râvna mea de-a mă sfinți mereu,
Eram lovit și pedepsit într-una,
Și nu înțelegeam atunci, . . de ce mi-e greu?


Atunci, parcă vroiam să-mi fie vorba,
Și glasul vieții mele, ca al lor,
Dar am văzut că nu asta-i menirea
Celui născut din al Iubirii
dor.


Zadarnică mi-a fost truda atuncea
De-a înțelege și-a pricepe totul,
Căci numai cel ce-și poartă vrednic crucea
Primește harul de-ași cunoaște rostul!

Dar am intrat în Casa Ta, Preasfinte,
În sfântul Tău locaș, O, Domnul meu!
Și-am înțeles atunci Preabun Părinte,
De soarta de la urm-a celor răi.

M-ai luminat ca să privesc la Tine,
Și la Cuvântul Tău, aducător de har,
Oricâte greutăți ar fi pe lume,
Tu mă-nsoțești pe cale tot mereu!

Cu dragoste m-apuci de mâna dreaptă,
Și luminare-mi dai cu sfatul Tău,
Când istovit și trist de drum și ceață
În slavă vei primi sufletul Meu.

Pe nimeni altul n-am în cer decât pe Tine,
Și pe pământ placere îmi găsesc,
În Tine doar și în a Ta iubire,
Căci Tu ești stânca vieții ce-mi doresc!