Pocăința e cuvântul, care-i des azi auzit,
Dar el este-acela care, de puțini ce e trăit,
E vestit în lumea mare, dar nu este ascultat,
Căci ne duce ea pe drumul, care-i greu el de urmat.

Pocăința este calea, spre o Țară ce-i un vis,
Dar... este adevărată, se numește Paradis,
Este-un loc visat de-aceia, care astăzi o trăiesc,
De acei ce-n pocăință, ei plăcerea își găsesc.

Pocăința e sfințire, lepădare de păcat,
Este ea o ascultare, de cuvântul ce-i lăsat,
Este ea neprihănire, fapta ce-i netrâmbițată,
Haina ce are culoarea, albă... dar imaculată.

Pocăință este vorba, care este ziditoare,
Este mulțumire-adusă, într-o vreme fără soare,
E cântarea ce-i cântată-n vreme grea și în necaz,
Lacrimi multe-i pocăință, ce se scurg ele pe-obraz.

Pocăința e dorința, de a dărui iubire,
Este inima ce bate, numai pentru nemurire,
Este rod în vreme rece, este milă și rabdare,
Este viața ce-i trăită, pe pământ în ascultare.

Pocăința-i calea-ngustă, ce-i urmată pe pământ,
Zi de zi, clipă de clipă, și în inimă și-n gând,
Vei putea răzbate calea, de-o parcurgi cu dăruire,
De urmezi mereu cuvântul, și îl duci la împlinire.

De n-ai cunoscut amarul, ce-l aduce-o suferință,
Nu e viața ce-i trăită, pe pământ în pocăință,
De nu știi ce-i prigonirea, de suspinul nu îl știi,
Cercetează-ți astăzi viața, tu nu ești printre cei vii.

Să deschidem bine ochii, să luăm cu toți aminte,
Pocăința este poarta, către cerurile sfinte,
Este-o poartă ce-i doar una, și-n spre ea e doar o cale,
Calea plină de suspine, care trece și prin vale.

Fraților, surori iubite, pocăinț-adevărată,
S-o traim așa cum scrie, s-o trăim cum e lăsată,
Să nu fim aceia care, calea-ngustă o lărgim,
Căci pe-o cale ce-i mai largă, la sfârșit o să murim.