Aripile vieții mele, eu încet le-am desfăcut,
Ca să zbor spre-Acela care, e sfârșit și început,
Căci pe ele port întruna, în al vieții mele zbor,
Lupte ce-ntâlnesc pe cale, și de-acas-un mare dor.

Mi-am luat avânt spre ceruri, dar am fost mereu oprit,
Căci în fața mea văzduhul, ziduri groase a zidit,
Tot lovindu-mă de ele, zborul l-au oprit pe drum,
Obosindu-mă pe cale, așezându-mă acum.

Aripile îmi rănise, focul ce-a fost aruncat,
De acele căpetenii, din adânc ce-au ridicat,
Capetele fioroase, gurile ce și-au deschis,
Să arunce înspre mine, ape tulburi ce m-au stins.

Dar și inima flămândă, de cuvânt și-a Ta iubire,
Au rănit-o împingând-o, în popas de nimicire,
Mâinile ce stau întinse, înspre mine tot mereu,
Ce mă-mping în valea morții... ooo Isus e-atât de greu.

Dar eu știu, acea putere, ce le poate-a le opri,
E la Tine, căci Isuse un cuvânt de ai rosti,
Poruncind să se închidă, gurile ce mă rănesc,
Mâinile să se retragă, eu în zbor ca să pornesc.

Rănile adânci rămase, doar Tu Doamne ai putea,
Cu balsam de vindecare, astăzi a le vindeca,
Căci Vindecător a toate, doar Tu ești pe-acest pământ,
Ale inimilor frânte, ce în răni adânci se sting.

Doar Tu poți să le dai viață, să le dai din nou suflare,
Cu a Ta nemărginită, dragoste și îndurare,
Tu îndură-te și-oprește poruncind să se oprească,
Celui care tot încearcă, inimi el să nimicească.