Am crezut că e ușoară, calea către Tine,
Fără vre-un urcuș Isuse, ce-i plin de suspine,
Am crezut că este scurtă, valea-ntunecată,
Dar ea este dureroasă, ooo... preasfinte Tată.

Am crezut că-i numai soare, ce-și lasă căldura,
Dar ea arde în cuptoare, ca în valea Dura,
Calea care-așa ușoară, credeam că va fi,
Și-acea vreme până când, te voi întâlni.

N-am știut că va fi dealul, chear atât de greu,
Plin de piedici dar și ziduri, ce-mi opresc mereu,
Pasul care se oprește, des el obosit,
Prins de gropile pe cale, ce le-a întâlnit.

Am crezut că e plăcută, ploaia cea din zori,
N-am știut că și furtuna, are-a ei fiori,
N-am știut că valu-i rece, lung și furios,
N-am crezut c-apare vântul, într-un timp frumos.

N-am știut că marea are, ea a ei mânie,
Nici că poate-un întuneric, să aibă furie,
N-am crezut că el vre-o dată, poate să-mi răpună,
Sufletul în zi sub soare, dar și-n nopți sub lună.

Am crezut că e ușoară, calea ce odat,
A parcurs-o în tăcere, Cel ce-i Împărat,
Acu știu... atât de grele-s luptele pe cale,
Dar cu El mereu de mână, sunt biruitoare.

Ooo... eu n-am crezut vre-o dată, că-i atât de greu,
Drumul scurt al vieții mele, către Domnul meu,
De aș fi știut vre-o dată-aș fi strigat mai tare,
Când oprirea-mi era deasă, într-un larg de mare.

Și-acu strig dar nu se-aude, glasul obosit,
Doar a lui suspin și geamăt, este auzit,
Căci eu n-am crezut vre-o dată, că e-atât de greu,
Al său drum pe care-o dat-a mers și Domnul meu.