Mi-e dor de Cel ce-odată, pe nume m-a strigat,
Ce-a coborât din slavă, și blând m-a mângâiat,
De Cel cu haina albă, ce-odat-a apărut,
Când eu strigând la ceruri, credeam că sunt pierdut.

Mi-e dor de mâna blândă, de-acea prezență sfântă,
Când inima-n durere, ea Lui mereu îi cântă,
Mi-e dor de bucuria, ce-i mare în necaz,
De lacrimi de iubire, curând pe-al meu obraz.

Mi-e dor de pacea care, eu o aveam mereu,
În clipele durerii, preasfântul Dumnezeu,
Îmi mângâia durerea, când ea mă clătina,
Pe valurile mării, ce viața îmi purta.

Mi-e dor de dorul care, el golul mi-a umplut,
Fiorul fericirii când eu l-am cunoscut,
Căci Doamne azi o vreme, din nou ea m-a golit,
Furtunile din vale, Isuse m-au răcit.

Mi-e dor de Cel ce-odată, aproape l-am simțit,
De-acea iubire vie, ce Doamne m-a-ncălzit,
Trecându-mă de norul, mereu ce se lăsa,
Pe drumul către Tine, spre cer, spre slava Ta.

Mi-e dor de Tine Doamne, mereu îmi va fi dor,
În clipele în care, eu urc... sau eu cobor,
Nu îmi va stinge dorul, nimic pe-acest pământ,
Nici valul, nici furtuna, nici vuietul de vânt.