Nicicând nu mă voi teme, de vuietul din vale,
Ce vrea s-aducă teama, în fața mea pe cale,
Ce vrea să lase ceața, când vrea să mă orbească,
Ce vrea să-mi stingă focul, acel ce vreau să crească.

Nu voi privi vre-o dată, la umbrele ce vin,
Dintr-un adănc în care, suflarea e suspin,
De la acele umbre, ce-apar în viața mea,
Privirea-mi voi întoarce, Isus spre slava Ta.

Nicicând vre-o dată-n viață, eu nu voi asculta,
Acele șoapte care, mereu mă vor urma,
Oriunde mă voi duce, de vor veni mereu,
Voi asculta doar glasul, cel blând... de Dumnezeu.

Nu voi privi la norul, pe cale ce se lasă,
Al meu dor îl străbate, că-i dorul de acasă,
Mă voi uita la raza, ce-i după nor mereu,
E cea ce-mi dă nădejde, în timp noros și greu.

Când valul se ridică, nu mă voi ridica,
Cu valurile mării, Isus se va lupta,
Voi aștepta întruna, El mâna să-și întindă,
Și în văpaia vremii, de mână să mă prindă.

Nicicând nu mă voi teme, nicicând nu-mi voi opri,
Al meu pas pe cărare, căci eu mereu voi fi,
Purtat pe-o mână sfântă, orice-ar veni în față,
La cârmă va sta Domnul, Acel ce mi-a dat viață.

Acel ce e putere, Acel ce e iubire,
Cu El nu-mi este teamă, pe drum spre mântuire,
Căci El sus la Golgota, a biruit odată,
Puterea din adâncuri, și moartea-ntunecată.

Ca eu să am credință, nedejde că-ntr-o zi,
Vom sta față în față, pe Domnu-l voi privi,
Că mă va lua de mâna, la piept El mă va strânge,
Strigând de bucurie, și tot de ea voi plânge.